Sunt psihoterapeut de orientare psihanalitica si cred ca experientele noastre timpurii modeleaza persoana care devenim si ne influenteaza relatiile cu cei din jur. Abordam impreuna suferintele interne , experientele din trecut si legatura lor cu viata de zi cu zi, iar acest lucru inseamna ca ne intoarcem in `atunci si acolo` pentru a putea (re)construi un `aici si acum`.

Exista insa o intrebare frecventa: cum poate terapeutul sa inteleaga ,sa simta si sa ajute daca el nu a trait aceeasi situatie sau trauma ca si clientul sau? De unde stie terapeutul ce se intampla in sufletul clientului, cat de tare il doare si cum sa fie partas la durerea si mai apoi la vindecarea lui? Toti suntem vulnerabili in fata suferintei, de orice natura ar fi ea, iar terapeutul nu face exceptie. Cred ca nu faptul de a trece prin aceeasi situatie ca si clientul il ajuta pe terapeut sa inteleaga, ci parcurgerea si interpretarea propriilor probleme, incercarea de a-si intelege dorintele si nevolile pe parcursul propriei analize personale.

Toti suferim, toti experimentam la un moment dat respingerea, teama sau alte sentimente care ne sperie si ne ranesc, difernta o face insa faptul ca terapeutul trebuie sa fie mereu si pe cat posibil in contact cu el insusi si cu aceste sentimente. Nu putem fi partasi la durerea altuia si nu putem ajuta decat daca am trecut cu bine prin propria noastra durere. Nu putem tolera ideile si afectele negative ale celuilalt decat daca in prealabil am creat in noi un spatiu in care sa il primim pe celalalt atata timp cat are nevoie.

Ceea ce ne aduce, de cele mai multe ori, intr-un cabinet de psihoterapie este simptomul - o manifestre, o tulburare functionala sau o senzatie anormala resimtita de o persoana, care poate indica prezența unei afectiuni de natura fizica sau psihica.

Suferinta psihica nu este insa intotdeauna de natura patologica. Intalnim in viata evenimente care ne aduc, inevitabil, fata in fata cu neputinta - pierderile pe care le suferim, propriile limite cu care uneori ne intalnim, alegerile pe care suntem nevoiti sa le facem, etc. Pe de alta parte exista si un alt tip de suferinta care nu este atat in raport cu dificultatile pe care viata ni le poate livra cat este in raport cu trecutul nostru sau mai precis cu un fragment din trecut. Acest fragment de trecut ,neintegrat sau insuficient integrat, vine sa influenteze si sa complice modul nostru de a ne raporta la prezent. Simptomul este, in acest caz, purtatorul unei forme de amintire si astfel devine o manifestare plina de sens. El este o formatiune de compromis care modifica o functie normala sau care creaza chiar un alt mod de functionare, este expresia conflictului intre doua exigente interne - o dorinta inconstienta care tinde spre implinire si cenzura care i se opune. Intrucat simptomul trebuie sa ia o forma, el alege, in functie de particularitatile interne ale fiecaruia dintre noi, un organ sau o functie pe care le perturba.

Simptomul este un semnal de alarma ce anunta un conflict intern, iar pentru a-i cunoaste insemnatatea este nevoie sa cautam, sa interpretam, sa devenim constienti de insemnatatea lui.