Psihoterapia este o experienta complexa si de multe ori invaluita in mister pentru cineva care abia a pasit in cabinet. Interesul de inceput al pacientului se refera in general la durata terapiei, la cum se procedeaza si la modalitatea de a scapa de simptome. Totusi intalnim la anumiti pacienti, la un moment dat pe parcursul terapiei, o reactie neasteptata, un tip de rezistenta la vindecare dificil de depasit. Atunci cand ne asteptam ca progresul analizei sa aduca o ameliorare a simptomelor, ele infloresc ca si cand acesti pacienti prefera suferinta in detrimentul vindecarii. Pare ca aceste persoane nu suporta lauda si aprecierile si reactioneaza pe dos la progresele terapiei. Orice solutie, care ar trebui sa aiba (si care in cazul altoa are) drept consecinta o imbunatatire a simptomelor, determina in cazul lor o intensificare momentana a suferintei. Ei prezinta asa-numita reactie terapeutica negativa.
In studiul acesteia Freud s-a lasat condus de modelul conflictual intrapsihic de concepere a rezistentei supraeului. El a conchis existenta unui sentiment inconstient de vina “care isi gaseste satisfacerea in boala si care nu doreste sa renunte la pedeapsa suferintei”. Freud desemneaza tendinta masochista inconstienta din pulsiunea de agresiune si distrugere ca motiv al reactiei terapeutice negative.
Dupa Freud multi analisti s-au intrebat de ce tocmai consolidarea relatiei pacient analist poate duce la sentimentul de vina si au descoperit ca nu acesta este determinant pentru reactia negativa ci dorintele de placere si cele agresive care, in momentul intensificarii transferului si al regasirii obiectului deci al apropierii de analist, trec in prim plan si vor sa patrunda in traire. Cercetarea sentimentelor inconstiente de vina ne conduce dincolo de rivalitatea oedipala. Rezistenta supraeului este doar varful unei piramide adanc ancorate in lumea inconstienta a dorintelor. Dezvoltarea infantila duce in mod necesar la iesirea din simbioza, copilul cautand noi experiente cu curiozitate si placere. In regresia terapeutica reapropierea de dorintele de contopire intensifica si tendintele de delimitare.
Insa reactia terapeutica negativa este si raspunsul la un obiect resimtit ca patogen in cazul caracterelor masochiste. Acesti pacienti au trebuit sa se supuna in copilarie unei figuri parentale de care s -au simtit nedoriti/ dispretuiti. Pentru a se proteja fata de consecintele acestei perceptii copilul ii idealizeaza pe parinti. Daca aceasta relatie este retraita in transfer, cum spuneam mai sus, pacientul trebuie sa raspunda cu o reactie negativa la interpretarile analistului. El pare astfel ca intoarce foaia preluand pozitia parintelui dispretuitor si il plaseaza pe analist in pozitia copilului tratat nedrept creandu-se, dupa Parkin, o ‘incatusare masochista’ intre subiect si obiect cu scopul gasirii unei noi rezolvari.
In cabinet se intalnesc doua personalitati distincte, insa, dupa un timp, din aceste doua ingrediente se naste un al trei –lea intersubiectiv. Relatia terapeutica este una buna atunci cand este suficient de puternica incat sa permita aparitia conflictelor si sa sustina procesul de rezolvare a lor. Ea se construieste prin acordari si disocieri frecvente asa incat, daca este recunoscuta si abordata adecvat de catre terapeut, reactia negativa este doar o etapa pe drumul catre vindecare.
