Unul dintre principiile definitorii ale psihanalizei este modelul conceptual al psihicului adica prima topica freudiana- constient, preconstient, inconstient. Freud a recunoscut doua tipuri de continut psihic inconstient- 1) preconstientul, care poate fi transformat usor in material constient prin simpla comutare a atentiei si – 2) inconstientul propriuzis, care este cenzurat fiind inacceptabil si in consecinta refulat, neputand fi adus usor in planul constient.Freud a demonstrat existenta inconstientului prin cele doua dovezi clinice majore – visele si actele ratate. Analiza viselor arata ca o dorinta din copilarie, inconstienta, este de obicei motivatia care da forta viselor. Travaliul visului deghizeaza dorinta asa incat este necesara analiza pentru a discerne adevarata natura a dorintei. Actele ratate sunt fenomene ca erorile de vorbire, actiuni accidentale, uitarea sau substituirea numelor sau cuvintelor, adica tot ce implica dezvaluirea involuntara a dorintelor sau sentimentelor noastre inconstiente. Visele si actele ratate sunt comunicari simbolice care transmit mesaje din trecutul uitat.
O alta cale prin care inconstientul se manifesta este comportamentul nonverbal. Anumite moduri de relationare cu celalat, stabilite in copilarie, sunt internalizate si devin mai apoi modele de relationare aplicate automat si inconstient in relatie cu cei din jur. Aceste forme de relationare sunt strans legate de memoria procedurala care se afla in afara ariei memoriei narative, verbale, constiente.
Pentru a intelege, diferentiem memoria explicita, care este constienta, de cea implicita, care este inconstienta. Memoria explicita poate fi generica, referindu-se la cunoasterea faptelor sau ideilor, sau episodica, referindu-se la memoria incidentelor autobiografice specifice. Memoria implicita se refera la un comportament observabil de care persoana nu este constienta. Un tip de memorie implicita este cea procedurala, care cuprinde cunostinte legate de abilitati (cum ar fi cantatul la pian). De asemenea, relatiile noastre interne de obiect (adica modalitatea in care ne raportam la altii) pot fi memorii procedurale. Subtextul nonverbal aproape intotdeauna poate exprima intelesuri semnificative, ne poate duce la ceea ce este aflat in tacere, atat in experienta pacientului cat si in interactiunile cocreate. De aceea, in cabinet, in timp ce ascultam cuvintele pacientului si ii raspundem cu propriile noastre cuvinte, trebuie sa fim atenti la curentii emotionali si relationali care dau forma schimbului verbal. Ceea ce noi ‘stim’ dar la care nu ne gandim ( sau nu putem sa ne gandim) este ceva despre care nu putem sa vorbim. Aceasta experienta nearticulata este adesea locul unde gasim cea mai puternica parghie pentru schimbarea terapeutica. Directia dialogului verbal este in mare masura determinata de curentii emotionali si relationali din interactiunea terapeutica, acestia modeland experienta pacientului si a terapeutului la fel cum experienta bebelusului si a persoanei care il ingrijeste este data de calitatea comunicarii lor nonverbale. Se pare ca exista o corespondenta mare intre comportamentele nonverbale care marcheaza interactiunile din copilaria mica si cele pe care le observam in interactiunile adultilor. Calitatea acestor interactiuni este cea care deteremina in mare parte impactul relatiilor de atasament asupra dezvoltarii sinelui atat in copilarie cat si in psihoterapie.
