Dezvoltarea sistemului de atasament

Calitatea raspunsului persoanei care ingrijeste copilul la afectele acestuia este extrem de importanta in determinarea naturii strategiei de atasament predominanta -de siguranta sau de nesiguranta. Dezvoltarea psihica si neurologica a copilului se sprijina pe responsivitatea armonizata a figurilor de ingrijire. Creierul copilului nu este doar afectat de aceste interactiuni ci dezvoltarea lui are nevoie efectiv de interactiuni creier/creier si apare in contextul unei relatii pozitive. Atunci cand copilul iese din pantecul mamei creierul sau este cel mai putin diferentiat dintre toate organele corpului. Asigurarea dezvoltarii creierului depinde in mare parte de cum `maturizarea programata genetic a sistemului nervos` este modelata de experienta interpersonala. Ceea ce se inregistreaza la nivel mental si corporal ca `experienta` corespunde la nivel neuronal cu modele de activare sau declansare a celulelor cerebrale . Aceste tipare de declansare neuronala stabilesc conexiuni sinaptice in creier, conexiuni care determina natura structurii si functionarii sale. Arhitectura creierului este asociativa –cand stimulii primiti (ex. vocea mamei, o mangaiere) produc activitate in creierul bebelusului , acei neuroni care se declanseaza sincronizat se conecteaza si stabilesc o retea neuronala care asociaza oricare sau toti acesti stimuli materni cu un sentiment de siguranta. In acest mod experienta formeaza circuitele creierului. Creierele tinere sunt construite sa invete de la cele mai batrane si relatiile de atasament reprezinta cadrul in care debuteaza cea mai mare partea a acestei cunoasteri . Astfel, conexiunile relationale devin conexiuni neuronale care influenteaza la randul lor responsivitatea sinelui la experiente noi.

In cazul atasamentului securizant, deci, raspunsurile persoanei care ingrijeste ajuta atat la alinarea distresului copilului cat si la amplificarea emotiilor pozitive. Copilul traieste relatia de atasament ca un context in care afectele pot fi reglate eficient. Asa incat, ceea ce se inregisteraza la nivel intern este un sentiment visceral ca apropierea de altii poate fi o sursa de alinare, confort si placere. De asemenea se inregistreaza sentimentul ca sinele este bun, iubit si acceptat.

Atunci cand semnalele emotionale ale copilului evoca raspunsuri neacordate din partea persoanei de ingrijire, ce descurajeaza cautarea proximitatii sau autonomia, strategia de atasament se va modifica. Absenta conexiunilor relationale despre care vorbeam mai sus poate impiedica dezvoltarea conexiunilor neuronale limitand abilitatea copilului de a-si simti propriile emotii. Copilul va dezvolta o strategie secundara de atasament care reflecta ori o dezactivare ori o hiperactivare a sistemului comportamental de atasament cu scopul de a se adapta anumitor vulnerabilitati ale persoanei de ingrijire.

Cum spuneam, strategiile de atasament sunt adoptate in copilarie. M Ainsworth si colaboratorii au studiat aceste strategii intr-un scenariu de laborator numit `Situatia straina`. Aceasta situatie implica separarea unui copil de ingrijitorul sau separare ce implica trei strategii de comportament, plus o a patra, descoperita mai tarziu de M. Main. 1. Copii siguri se apropie de ingrijitor atunci cand acesta se intoarce, apoi se simt linistiti si se intorc la joaca. 2. Comportamentul evitant este observat la copii care au parut mai putin anxiosi in timpul separarii si care au ripostat cand ingrijitorul s-a intors. Acesti copii nu au aratat o preferinta pentru ingrijitor versus un strain. 3. Comportamentul ambivalent a fost observat la copiii care au manifestat o mare suferinta legata de separare, iar la intoarcerea ingrijitorului au exprimat furie, tensiune si tendinta de a se agata. 4. M Main, la douazeci de ani dupa Situatia straina, descopera un al patrulea grup de copii pe care il numeste dezorganizat. Acesti copii au manifestat raspunsuri bizare la reunirea cu ingrijitorul- au inghetat pe loc, s-au prabusit la podea, au cazut intr-o stare de stupefactie sau de transa,etc. ,deci nu au avut nici o strategie coerenta pentru a face fata experientei legate de separare.

Aceste tipare odata formate pot persista. Insa, daca parintele isi trateaza copilul intr-un mod diferit, tiparul se schimba in consecinta. Mai mult, stabilitatea tiparului nu poate fi atribuita temperamentului innascut al copilului ,cu toate acestea insa, pe masura ce el creste tiparul devine treptat o caracteristica a copilului insusi. Adica el tinde sa il impuna asupra unor noi relatii -cu un partener, cu un profesor sau cu terapeutul. Interactiunea copilului cu persoanele care il ingrijesc conduce la cunoasterea relatiilor interpersonale adica la formarea unui model intern de lucru bazat pe notiunea de cat de accesibil sau inaccesibil este fiecare in ochii figurilor lui de atasament. Bazate pe aceste constatari apar apoi previziunile acelei persoane despre cat de accesibile vor fi, la nevoie, figurile sale de atasament. Aceste modele de lucru interne sunt predispuse, insa, la modificare in urma unor noi experiente (ex. terapia). Deci ele nu doar modeleaza interactiunile ci pot fi modelate de catre acestea.

In consecinta, daca relatia de atasament functioneaza bine, ea este caracterizata de bucurie si de un sentiment de siguranta. Daca relatia este amenintata, apar gelozia, anxietatea si furia. Daca relatia se distruge, apar durerea si depresia. In perioada primilor ani din viata exprimarea emotionala si receptarea acesteia este singurul mijloc de comunicare cu cei din jur. Mai mult, consider ca nu exista comunicari mai importante pe tot parcursul vietii decat cele emotionale. Nici o informatie nu este mai vitala pentru constituirea si reconstituirea modelelor noastre interne de lucru decat informatiile legate de modul in care ne simtim in relatie cu celalalt.