Alegerea nevrozei

“Nu ne putem schimba amintirile dar putem schimba intelesul lor si puterea pe care o au asupra noastra.“

​            Daca ne gandim la componenta genetica a unui individ si daca adaugam curentul dinamic format din forte intrapsihice si forte din mediul inconjurator, putem spune ca simptomele nevrotice si trasaturile de caracter rezultate reprezinta o metoda de adaptare, un mod de viata. Dincolo de gradul de restrictie, de lipsa de implinire, de suferinta data de simptome, aceasta adaptare vizeaza cel mai bun nivel de integrare si functionare pe care individul este capabil sa il atinga de unul singur. In ciuda distresului constient acest status psihopatologic are un rol pozitiv din punct de vedere inconstient. Asa incat, individul se va apara de tot ceea ce ar putea demonta acest echilibru, inclusiv de situatia terapeutica, incercand sa mentina reprimate conflictele de baza si ajutandu-se de diverse mecanisme de aparare. In acest sens, in cadrul relatiei terapeutice, cei doi parteneri, inainte de toate, trebuie sa construiasca o legatura stabila in care aspectele sanatoase ale eului pacientului sa formeze o alianta cu terapeutul pentru a se putea pozitiona impreuna impotriva elementelor nevrotice ale vietii mentale a pacientului.

​Evenimentele traumatice, reale sau fantasmate, determina conflicte interne care daca nu pot fi rezolvate si integrate, duc la formarea de simptome. Conflictul este un fenomen omniprezent atat in viata intrapsihica cat si legat de relationarea individului cu mediul in care traieste. Natura si intensitatea conflictului variaza de la persoana la persoana iar psihopatologia se refera nu numai la prezenta si intensitatea conflictului ci si la modalitatile prin care individul reactioneaza si se adapteaza la conflictele extra si intrapsihice. Pe de alta parte, in anumite limite si tinand cont de varsta, conflictul stimuleaza dezvoltarea eului si capacitatea de adaptare si tolerare a frustrarii. In mod ideal, copilul trece prin diverse forme ale conflictului care se rezolva pe masura ce dezvoltarea psihosexuala trece de la un stadiu la urmatorul. In realitate insa de cele mai multe ori persista nuclee ale conflictului infantil care nu au fost rezolvate pe deplin. Acest lucru se petrece din cauza frustrarilor premature sau excesive, sau din contra din cauza stimularilor sau gratificarilor dincolo de un optim al intensitatii. Atunci cand exista un conflict infantil nerezolvat, conflict mai mare decat normalul stadiului respectiv de dezvoltare, cu persistenta energiei psihice si a defenselor neschimbata, putem vorbi de o fixatie.

​Alegerea obiectelor (a oamenilor semnificativi din viata noastra) se produce in anumite conditii prin interactiunea dintre realitatea externa si cea intrapsihica: realitatea externa ofera obiecte pentru descarcarea si gratificarea pulsiunilor iar alegerea obiectelor externe este influentata atat de natura pulsiunilor cat si de functiile de integrare si aparare ale eului. Realitatea externa poate de asemenea fi “precipitatul” de care se leaga formarea unui simptom sau poate fi in slujba apararilor oferind obiecte pentru proiectii, rationalizari, acting-out-uri, etc. Alegerea obiectelor pentru gratificarea pulsiunilor sau a derivatelor pulsionale si tipul de inteactiune in care individul se angajeaza cu aceste obiecte sunt consecinte ale naturii si intensitatii pulsiunii si ale naturii mecanismelor eului prin care aceasta descarcare pulsionala se produce. Cu cat pulsiunile inconstiente care cauta gratificare sunt mai puternice sau cu cat apararea impotriva lor este mai puternica cu atat este mai mare nevoia de a cauta in lumea externa un anumit tip de obiecte care sa satisfaca gratificarea sau apararea. Cred ca am auzit cu totii macar o data urmatorul discurs: ” nu stiu ce se intampla de sfarsesc mereu in a ma angaja in acelsi tip de relatie. Si de fiecare data se termina prost.”Cand asemenea obiecte, care satisfac gratificarea sau apararea, sunt disponibile individul va tinde sa se implice in relatie cu ele de o maniera stereotipala. Si aici intervine psihoterapia in scopul de a intelege aceste miscari nevrotice care ne mentin in neputinta si suferinta. Functia esentiala a curei analitice este aceea de a readuce la lumina cat se poate de mult din ceea ce inainte era mentinut in inconstient prin intermediul apararilor. Cum spuneam mai sus, apararile nu sunt ceva negativ, ele participa la mentinerea unui oarecare echilibru psihic pe de o parte, insa pe cealalta impiedica evolutia emotionala mentinand individul in ceea ce ii este familiar dar nu neaparat benefic. Asa incat, pe parcursul analizei ies la suprafata dorintele nesatisfacute si interdictiile care li se opun, frustrarile, doliile neluate in seama, ura, vinovatia, etc. Evident, in aceste imprejurari, apararile despre care vorbeam mai sus, sesizeaza pericolul si amentarea distrugerii echilibrului precar, se mobilizeaza si produc diverse efecte. In consecinta unii pacienti considera ca tot demersul este mult prea greu si abandoneaza terapia agatandu-se de pretexte: ” sunt foarte ocupat la servici si nu mai am timp sa vin”. Altii reactioneaza printr-o “inflorire” a simptomelor pentru a arata clar ca terapia nu duce nicaieri. Terapeutul insa se asteapta la aceaste reactii si nu grabeste, nu bruscheaza ci insoteste pacientul prin toate aceste stadii pana la momentul in care acesta poate sa isi elaboreze intreaga dinamica psihica si sa isi rescrie istoria personala.