Cuplul mama-copil

Ajung la noi prin intermediul mamei noastre aspecte ale metodelor de crestere a copiiilor folosite de bunica noastra. Traumele pe care le-a indurate bunica, durerile si tristetile ei, pierderea celor pe care i-a iubit, toate s-au transpus intr-un anumit grad in felul in care a crescut-o pe mama. Daca privim inapoi cu
inca o generatie acelasi lucru este probabil adevarat si despre felul in care a fost crescuta bunica. Detaliile evenimentelor care le-au modelat vietile raman ascunse constiintei noastre dar impactul acestor detalii ne influenteaza profund. Nu doar ceea ce mostenim de la parintii nostri ci si felul in care ei au fost crescuti ne influenteaza modul in care ne raportam la un partener sau la noi insine. Aceste tipare par sa se formeze inainte ca noi sa ne fi nascut. Modalitatea in care mama se ataseaza de noi inca din pantec este determinant in dezvolatrea retelei noastre de circuite neuronale. Primele noua luni traite in afara pantecului mamei sunt ca o continuare a dezvoltarii neuronale care are loc in interiorul pantecului. Care circuite neuronale raman, care sunt eliminate si care sunt reorganizate depinde de modul in care bebelusul traieste interactiunea cu mama sa si cu persoanele de ingrijire. Prin aceste interactiuni timpurii copilul continua sa isi formeze tiparul dupa care isi va gestiona emotiile, gandurile si comportamentele mai tarziu. Cand mama poarta o trauma acest lucru poate afecta legatura tandra pe care o are cu bebelusul ei iar aceasta legatura se poate rupe iar impactul unei rupturi timpurii a legaturii mama-copil poate fi devastatoare pentru nou nascut. Familiaritatea profund incorporata a mirosului, prezentei, atingerii mamei – tot ceea ce copilul cunoaste si de care depinde- dispare brusc. Initial nu exista un bebelus singur ci un cuplu mama – bebelus. Winnicot vorbeste despre mama suficient de buna care este o mama devotata copilului, atenta la nevoile lui prin holding si handling. Disponibilitatea mamei in primii doi ani de viata este esentiala pentru dezvolatrea normala a sugarului. Intelegerea lui asupra motivelor lipsei mamei este limitata si produce suferinta. Din perspectiva lui separarea de mama poate fi resimtita chiar ca o amenintare la adresa vietii. O vreme el protesteaza, plange, se agita, incearca, cu armele pe care le are el la dispozitie, sa o determine pe mama sa revina. Daca separarea continua pe o perioada indelungata raspunsul lui este disperarea. Bebelusul renunta. Separarea timpurie este legata de dezvoltarea unui atasament nesigur/dezorganizat responsabil ulterior de probleme emotionale. Copiii din această categorie au manifestări neașteptate greu de categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte. Cei atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință și manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau de împotrivire. Unii dintre copiii din această grupă țipă după despărțirea de persoana de referință dar se indepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să mențină contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru cateva secunde cu o expresie a feței foarte afectată, se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos. Asadar, un esec al mamei in aceasta prima perioada extrauterina semnifica esecul bebelusului in a dezvolta un atasament sigur care sa il ajute mai tarziu sa dezvolte relatii satabile si satisfacatoare cu cei din jur.