Blog

Cineva l-a intrebat pe Dalai Lama daca exista vreun lucru in viata sa de care se simte rusinat sau pe care il regreta. Dalai Lama ii povesteste cum un calugar mai batran a venit sa il vada intr-o zi si l-a intrebat despre o anumita practica budista avansata. Dalai Lama i-a raspuns fara sa se gandeasca prea mult ca practica este dificla si mai degraba rezervata tinerilor ,in mod traditional incepandu-se in adolescenta. Mai tarziu a aflat ca batranul calugar s-a sinucis ca sa renasca intr-un trup mai tanar si astfel sa poata incepe practica cum trebuie. Interlocutorul lui Dalai Lama a fost socat si l-a intrebat pe acesta cum a reusit sa se impace cu acest regret sau chiar sa scape de el. ‘ Nu am scapat de el, inca il mai am’ i-a raspuns Dalai Lama, ‘desi sentimentul de regret il am inca, nu este asociat cu un sentiment de apasare sau cu faptul de a ma trage innapoi’.
De multe ori avem aceasta convingere gresita conform careia fie simtim regret, fie scapam de el. Se pare ca este posibil sa pastram tristetea vietii in inima fara sa uitam insa frumusetea lumii. Vine o vreme cand ne lasam inimile strapunse de suferinta proprie sau a celorlalti, de regrete, de tristete, insa putem face toate astea fara a le lasa sa ne traga in jos. Dalai Lama spune ca a fi tras in jos de suferinte sau tinut pe loc de ele nu ar folosi nimanui, asa ca invata din propriile greseli si inainteaza facand tot ce poti pentru a-i ajuta pe ceilalti.

(Eliberarea de obiceiuri invechite si frica, P.C)

Cel mai bine si-a flosit viata cel care s-a bucurat cel mai mult de ea. – Samuel Butler

Viata inseamna a transforma constant in lumina si in flacara tot ceea ce suntem si tot ce intalnim. – Friedrich Nietzsche

Tragedia vietii nu este ca se termina atat de repede, ci ca asteptam atat de mult sa o incepem. – W. M. Lewis

Sunt doua feluri de a-ti trai viata: unul, de a crede ca nimic nu este un miracol; al doilea, ca si cand totul este un miracol. – Albert Einstein

Poate ca viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul. – Octavian Paler

In viata nu e important sa ai carti bune, ci sa le joci bine pe cele pe care le ai. – Josh Billings

Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca, si cei care l-au gasit fara sa-l caute. – Emil Cioran

Viata este ceea ce ti se intampla in timp ce esti ocupat sa faci alte planuri. – John Lennon

Primul pas pe care trebuie sa il faci ca sa obtii tot ce vrei de la viata este asta: Hotaraste-te ce vrei. – Ben Stein

Nu trai in trecut, nu visa la viitor, concentreaza-ti toate eforturile in prezent. – Buddha

Asteptarea e dureroasa. Neglijarea e dureroasa. Dar sa nu sti cum sa faci este cel mai dureros.

Viata noastra, atat a celor mari cat si a celor mici, este un amestec de bine si de rau, de lumina si de intuneric, de da-uri si nu-uri, de greseli si de reusite. Durerea este intotdeauna alaturi de bucurie, se impletesc, se completeaza si se succed uneori cu viteza ametitoare. Acum este bine..in secunda urmatoare ceva se strica.. la fel cum si zambetul uneori da culoare unor ochi in lacrimi. Putem privi durerea ca pe un lucru extern, care vine peste noi, pe care altii il pun in noi ca si cand nu avem nici un fel de participare. Si atunci când durerea întrece puterea de rezistenta, cautam instinctiv în îndoiala o usurare de moment a suferintei de nesuportat, gândindu-ne ca poate ne înselam, ca nenorocirea nu-i asa cum ni se pare, ca poate aceasta durere nu are nici o ratiune. Indoiala pare un prim pas.. apoi apare asteptarea ca durerea sa treaca insa.. si asteptarea este dureroasa. Neglijarea ar fi un urmator pas, insa durerea nu trece nici daca ne uitam in alta parte. Putem avea insa o alta perspectiva atunci cand ne supara ceva, aceea ca durerea nu se datoreaza cauzei in sine ci dimensiunii la care apreciem noi situatia, modului in care, avand in vedere experientele trecute, am invatat sa ne lasam prada durerii si acest lucru sa ni se para firesc; in acest sens avem puterea de a anula sau amplifica totul.

In noi este fericirea si in noi ia nastere si durerea insa va creste cea pe care alegem sa o hranim.

De multe ori durerea face trimitere catre psihoterapeut. Si cum ea poate prinde diverse forme suntem indreptatiti sa ne referim la diverse moduri de manifestare. Uneori insa, pentru a exprima durerea, nu exista cuvinte ci doar exprimare indirecta prin ceea ce pacientul pune in act cu noi, evoca in noi sau incorporeaza. Sediul comunicarii nonverbale a emotiilor, dupa cum ne arata neurostiintele, este emisfera dreapta a creierului. Fiind cunoscut faptul ca partea stanga a fetei este dominata de emisfera dreapta a creierului , indicatia de a ne `acorda cu creierul drept` la partea stanga a fetei pacientului reprezinta un mod bun de a intra in contact cu nonverbalul, cu emotiile, suferina sau durerea acestuia.(Mi se pare interesant de inserat aici cazul unei paciente care plangea doar cu ochiul stang. Doar daca emotiile deveneau foarte puternice si plansul se intetea, lacrima si ochiul drept). Uneori, modul de relationare preverbal al pacientului cu figurile care l-au ingrijit, traumele, sentimentele neacceptate si nevoile nesatisfacute nu pot fi  exprimate in relatia terapeutica doar prin cuvinte. De aceea trebuie sa fim foarte atenti la ceea ce da forma schimbului dintre noi si pacienti, domeniul nonverbal exprimand intotdeauna intelesuri semnificative care ne pot deschide calea catre ceea ce este aflat sub tacere.

Unul din scopurile psihoterapiei este acela de a creea o noua relatie impreuna cu pacientul care sa fie mai sigura, mai acordata nevoilor lui reale, in cadrul careia pacientul sa se poata misca liber, o relatie uneori mult diferita de cele pe care le-a avut cu primele obiecte. Pentru a putea dezvolta o relatie sigura cu pacientul trebuie sa colaboram in felul in care el poate face acest lucru. Uneori, desi cuvintele sunt putine, propozitiile sunt sacadate sau pauzele in vorbire sunt lungi pacientul totusi comunica cu noi prin limbajul corpului care de fiecare data ne transmite informatii pretioase: expresiile fetei, miscarile mainilor, pozitia corpului, tonul vocii, miscarile respiratorii, etc. Capacitatea terapeutului de a se acorda empatic la pacient depinde de putinta lui de `a citi` aceste semnale nonverbale ale pacientului si de a fi capabil de raspunsuri acordate. Aceasta responsivitate senzitiva este cea care faciliteaza siguranta bebelusului in primele lui relatii si are acelasi scop si in relatia terapeutica. Asa incat trebuie sa dezvoltam un al trei-lea ochi cu care sa percepem curentii emotionali din interiorul interactiunii, o a treia ureche cu care sa auzim printre cuvintele pacientului, sa fim in acelasi timp atenti la reactiile care vin din interiorul nostru in legatura cu toate acestea si la reactiile pacientului vis-a-vis de raspunsurile noastre (verbale sau nu). Desi pacientul si terapeutul se influenteaza astfel reciproc destul de mult rolurile lor sunt totusi diferite- pe de o parte pacientul se afla acolo ca sa primeasca ajutor, iar pe de alta, pregatirea si experienta terapeutului fac ca acesta sa nu se piarda in aceste schimburi, ba mai mult, ii confera avantaje care ii permit si sustinerea pacientului – toleranta ridicata la frustrare, putinta de a da sens, de a recunoaste sentimente, de a intelege acolo unde este de neinteles, putinta de a astepta, de a nu forta, etc.

Relatiile de atasament sunt contextul in care invatam sa ne reglam emotiile. Cand acel prim schimb senzitiv al pacientilor cu persoana care i-a ingrijit este deficitar, si daca au trait si traume ei au ,de obicei, o capacitate redusa de a percepe si regla corect propriile emotii si implicit schimburile emotionale cu ceilalti. Asadar capacitatea de a emite si recepta mesajele nonverbale este diferita de la o persoana la alta, fiind in relatie cu capacitatea figurii de atasament a fiecariua dintre noi de a fi citit si raspuns adecvat  mesajelor noastre nonverbale ca si bebelusi. Persoanele cu un tip de atasament sigur sunt mai receptive vis-à-vis de comunicarea nonverbala a emotiilor fata indivizii evitanti sau anxiosi. Daca o persoana sigura reuseste sa comunice nonverbal prin gesturi moderate, privirea si pozitia corpului indreptate spre interlocutor, exprimarea nonverbala la cei evitanti este diferita, faciesul lor exprima putine emotii, privirea lor se indreapta prea putin spre ceilalti si fac putine gesturi . Persoanele anxioase, in schimb, par sa fie la extrema cealalta – expresiile lor faciale sunt accentuate si gesturile sunt bine conturate mai ales atunci cand emotiile ii coplesesc. Daca vorbim despre perceptia lor asupra indiciilor nonverbale cei evitanti pare ca nu le vad sau ca le ignora pe cand cei anxiosi tind sa supraraspunda.

Sentimentele pe care pacientii invata sa le disocieze prind viata in interactiunea dintre pacient si terapeut unde pot fi traite, intelese si mai apoi integrate. Evocarea sentimentelor insa nu este unidirectionala, de la pacient spre terapeut, ci ea se manifesta in ambele directii. Disponibilitatea emotionala la influenta pacientului este pe de o parte data de prezenta neuronilor-oglinda cu care suntem cu totii inzestrati pentru a putea participa la experienta subiectiva a altora, iar pe de alta parte depinde de si de particularitatile caracterului terapeutului si de detaliile experientelor traite de acesta. Pentru a incerca sa facem diferenta intre reactiile contratransferentiale si ceea ce pacientul evoca in noi putem spune ca “primele pare ca rezulta atunci cand pacientul evoca in terapeut o identificare cu un aspect renegat al experientei de sine“ in timp ce “ultimele par sa rezulte atunci cand pacientul evoca in terapeut o identificare cu un aspect al experientei internalizate a pacientului legata de altcineva“ (Wallin D.) Evident, pentru a ne da seama de realitatea acestor lucruri trebuie sa fim deschisi la experientele subiective atat ale pacientilor si ale noastre cat si la relatia dintre ele.

In ceea ce priveste punerile in act ele semnifica transpunerea experientei interne in actiune. Trecerile la act implica comportamente, in ceea ce ne priveste aici, atat verbale cat si nonverbale, sensul lor non verbal fiind dat de ceea ce nasc in noi cuvintele : ne pot indeparta sau apropia, ne pot anxieta sau relaxa, etc. In cabinet, ceea ce este pus in act, verbal sau nonverbal, este un anumit tip de relatie. Modelele de relatie ale pacientului si ale terapeutului se intalnesc si se intrepatrund si atata timp cat trecerile la act ramana necunoscute, fiecare actioneaza fata de celalalt fara putinta de a reflecta la ce se intampla. Pe de alta parte explorarea si analizarea acestor scenarii poate constitui o experienta relationala care corecteaza , un exercitiu de colaborare si mentalizare.

Pentru multi pacienti este importanta atentia pe care terapeutul o acorda experientei corporale in sensul in care traducerea limbajului corpului in sentimente le faciliteaza reglarea emotiilor si face posibila perceperea terapeutului ca fiind o baza de siguranta. Mai departe, aceasta incredere  in terapeut faciliteaza o explorare din ce in ce mai profunda si un sentiment din ce in ce mai sigur ca emotiile pot fi tolerate si intelese intr-o interactiune dinamica. Citandu-l pe D.Wallin doresc sa trec in revista emotiile de baza (fericire, tristete, frica, furia, dispretul, rusinea) exprimate nonverbal printr-un set caracteristic de expresii somatice inregistrate extern la nivelul fetei, al posturii si la nivelul intensitatii tonului si al ritmului vocii:

Fericire- respiratie adanca; suspina; zambeste/rade; ochi stralucitori.

Tristete- sentimente inabusite; nod in gat; buze lasate; ochi umezi; miscari corporale incetinite; plans.

Frica- batai rapide ale inimii; gura uscata; respiratie rapida superficiala; tremurat; ochi larg deschisi cu sprancene ridicate; impulsul de a fugi.

Furie- tensiune musculara, in special in maxilare si umeri; buze tuguiate; sprnacene incruntate,ochi atintiti; gat inrosit; tipete; impulsul de a lupta.

Dispret- greata; ridicarea si incretirea nasului; ridicarea buzei superioare; intoarcerea cu spatele.

Rusine- cresterea temperaturii la nivelul fetei; inrosirea; evitarea privirii; impulsul de a se ascunde.

Atentia pe care o acordam corpului, `citirea` lui, ne ajuta sa ne cunoastem propriile sentimente si pe cele ale pacientului. In mod obisnuit, pacientii traumatizati isi traiesc emotiile ca fiind niste senzatii somatice sau simptome. Afectele nemodulate adesea recreeaza, facandu-i pe pacientii traumatizati sa se simta victimele propriilor corpuri. Si astfel ajung in cabinet suflete care dor in corpuri care dor, pentru ca mostenirea unei traume nerezolvate si a unui atasament dezorganizat este atat biologica cat si psihologica.

In concluzie, dincolo de cuvine se afla puneri in act, evocari sau incorporari care ofera informatii pretioase in legatura cu gandurile si emotiile pacientului. Din multitudinea de exprimari nonverbale dintre pacient si terapeut putine trec in planul explicit, al exprimarii verbale, putine sunt puse sub lupa analizei, majoritatea raman  implicite si modeleaza dialogul de moment si, evident, relatia terapeutica, prin crearea unei atmosfere de siguranta si a unui sincron emotional.

Stari de spirit, asta trebuie dat altora; nu continuturi; nu sfaturi; nu invataturi..

       Este atat de greu uneori sa impaci libertatea si fericirea ta cu libertatea si fericirea altuia.. S-ar zice ca iubirea inseamna a ne privi unul pe celalalt, insa nu, iubirea inseamna a privi amndoi in aceeasi directie… dupa care intervine siguranta ca lucrurile vor sta intotdeauna asa. Insa nimeni nu este stapan pe nimic.. Cine a mai pierdut odata un lucru pe care il credea garantat invata pana la urma ca nimic nu ii apartine. Pentru nimeni nu exista fericire perfecta, avem insa iluzia, credinta si speranta din care ne putem alcatui fericirea. Asa incat, atunci cand abandonam siguranta (sau ea ne abandoneaza), pentru fiecare dintre noi, cei mai frumosi ani din viata sunt cei care vor veni..

Ma gandeam sa sadesc astazi aici unele ganduri frumoase. Chiar daca de data asta nu sunt ale mele, sunt adresate din suflet.

                   E periculos sa iubesti! Iubirea e ca un drog. La inceput ai senzatia de euforie, de abandon total. Apoi, adoua zi vrei mai mult, inca nu e un viciu, dar iti place enzatia si iti inchipui ca o poti tine sub control. Te gandesti la persoana iubita vreme de doua minute si uiti de ea vreme de trei ore. In scurt timp insa, te obisnuiesti cu acea persoana si incepi sa fii complet dependent de ea. Acum te gandesti la ea trei ore si o uiti doua minute. Daca ea nu e langa tine incerci aceeasi senazatie ca si drogatii cand nu isi obtin drogul. In acel moment, asa cum drogatii fura si se injosesc ca sa faca rost de ceea ce le trebuie, si tu esti dispus sa faci orice pentru dragoste! – Paulo Coelho.

Daca in acest fel ajungi sclavul iubirii cred ca exista, la polul opus, si cealalta versiune care te indeparteaza de iubire . De acord, intotdeauna la inceput dragostea este un parfum, o melodie in surdina, o privire pe furis, o atingere care te cutremura pana in strafundul sufletului si care iti da senzatia ca o sa dureze vesnic. In scurt timp insa te obisniuesti cu persoana respectiva si daca pana de curand era prezenta mereu in gandurile tale acum te gandesti la ea mai rar si incepi sa nu mai dai atentie nici privirilor, nici parfumului si nici atingerilor. Daca ea nu este langa tine nu-ti mai este dor, nu mai esti nerabdator sa ajungi acasa, si nici sa ii auzi vocea la telefon. In acel moment nu mai esti dispus sa faci orice pentru dragoste, de fapt nu mai esti dispus sa faci nimic.

Cred ca cele doua variante de mai sus caracterizeza foarte bine tipul de iubire pe care il alegem . De fapt cred ca nu este bine spus `il alegem` pentru ca nu facem acest lucru constient. Lucrurile pare ca se impun de la sine si ne trezim efectiv in ele nestiind de unde au venit ,cand s-au instalat si ce putem face sa schimbam situatia. Spun ca ne trezim in ele pentru ca asa pare- la un moment dat partenerul te intreaba: `auzi, tu ma mai iubesti?` si ramai mirat degeaba pentru ca iti dai sema ca nu i-ai mai spus-o sau nu i-ai mai aratat-o demult. Preocupati cu jobul, cu copii, cu diverse probleme nu realizam lucruri evidente. Ea pleaca dimineata cu masina ei iar el cu masina lui si se mai intalnesc seara cand sunt prea obositi chiar si sa se mai priveasca, ea iese din ce in ce mai des doar cu fetele si el doar cu baietii si acest lucru incepe sa le faca placere. Tocmai se instaleaza singuratatea in doi. Aceste lucruri se intampla daca ambii parteneri uita de iubire si fiecare merge in sens opus celuilalt. Unele cupluri invata sa traiasca in acest fel ,altele gasindu-si aici finalul.

Ce se intampla insa cand ambii parteneri fac parte din prima categorie : sunt tot timpul impreuna, au aceleasi preocupari, si nu mai exista nimic in lume decat relatia lor. Poate fi destul de placut ca celalalt sa te vada numai pe tine, sa fii mereu in gandurile lui si toate actiunile lui sa fie indreptate catre tine. Acest tip de relatie simbiotica ofera un fel de siguranta celor doi – siguranta ca nu se interpune nimic intre ei ,ca relatia lor este durabila si stransa, insa, la o privire mai atenta poate ca tocmai nesiguranta face ca relatia sa fie atat de stransa. Aproape ca se tin tot timpul in brate din teama permanenta ca celalalt sa nu plece/dispara. Presupun insa, ca atata timp cat cei doi se simt bine intr-o astfel de intelegere sau nu ii `deranjeaza` vreo psihoterapie si acest tip de relatie poate dura. Se poate insa si incheia in momentul in care unul dintre parteneri doreste sa se desprinda iar celalalt nu, si nu gasesc o solutie.

Insa care este situatia cand unul dintre parteneri este dependent de iubire iar celalalt se simte sufocat si doreste spatiu? Atunci cred ca relatia devine o adevarata lupta de `care pe care` fiecare dorind sa isi apere cu inversunare -unul spatiul iar celalalt iubirea, si doar un compromis ii poate salva ca si cuplu. In acele momente cred ca fiecare trebuie sa inteleaga ca a face voia celuilalt poate fi solutia. Daca am ajuns in stadiul in care nu sunt instare sa traiesc fara tine nici doua minute cu siguranta este momentul sa incerc s-o fac. Si invers, daca am ajuns sa prefer sa fac aproape totul singur (desi te iubesc inca)poate ar trebui ca urmatorul lucru sa-l facem impreuna. Este foarte usor a aluneca pe panta nepasarii cu gandul ca celalalt este oricum acolo mereu. S-ar putea, la o privire mai atenta, sa nu mai fie. Si este pacat sa traim cu regrete cand putem repara la momentul potrivit. Evident este greu de acceptat si de insusit greseala, este si mai greu de cautat solutia si de-a dreptul dificil de pus in practica insa doar asa putem crea si mentine o relatie in care ambii parteneri sa se simta fericiti. Poate ar trebui sa avem mereu in minte cuvintele lui Balzac care spunea ca ` a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa ea` .Trebuie sa iubim fara a mai avea asteptari, pentru ca a iubi pur si simplu, ne face fericiti. Numai in acest fel si abia dupa aceea vom fi iubiti.