Blog

Candva, demult, omul era diferit fata de cum il cunoastem noi astazi, “era un barbat-femeie numit androgin iar alcatuirea lui, ca si numele, tinea si de barbat si de femeie“. Acesti  androgini aveau un singur trup cu patru maini si patru picioare si un cap cu doua fete. “Erau inzestrati cu o putere uriasa, iar mandria lor era nemasurata incat s-au incumetat sa-i infrunte si pe zei“. Din acest motiv Zeus a decis sa ii imparta in doua, barbat si femeie, diminuandu-le astfel maretia si puterea. “Trupul dintru inceput al omului fiind despicat in doua parti, fiecare jumatate a inceput sa tanjeasca dupa cealalata si de aceea fiecare ne cautam mereu jumatatea, ca sa ne intregim. Atunci cand norocul scoate in calea cuiva propria sa jumatate acesta este cuprins de un avant de inrudire si de dragoste iar el si perechea lui  nu mai vor sa traiasca despartiti nici macar o clipa, intorcandu-se astfel la starea cea dintai.“(Discursul lui Aristofan –lauda pentru zeul Eros/ Banchetul – Platon).

Daca ne gandim ca zeul Eros (zeul iubirii in mitologia greaca) avea puterea de a trimite dragostea atat printre zei cat si printre muritori, in varful sagetii lui care nu gresea niciodata tinta, ne gandim la iubire ca la un dat pe care nu avem puterea de a-l accepta sau refuza dupa cum ne pofteste inima. Suntem sagetati si implicit neputinciosi in fata dragostei. Jung spunea astfel: “iubirea este unul dintre cele mai puternice motoare ale activitatii omenesti. Ne-o reprezentam ca fiind divina, si pe buna dreptate ii dam acest nume, caci puterea absoluta a psihismului a fost denumita, dintotdeauna, Dumnezeu..“ Psihanaliza numeste Eros energia libidinala, instinctul de viata care este innascut in fiecare dintre noi. Se refera la dorinta de a creea viata, de a produce si construi si de a se opune instinctului de moarte (Thanatos). Iata, deci , fie ca o numim divinitate, Eros sau instinct de viata, fie ca ne referim la legende sau la teorii mai recente nu putem totusi localiza sursa iubirii decat prin propria noastra constructie teoretica, imaginatie sau fantasma. Adica prin noi insine. Freud spune ca iubirea se materializeaza initial sub forma narcisismului primar, cel al copilului care se ia pe sine insusi ca obiect de iubire inainte sa isi poata alege obiecte exterioare. Acest narcisism primar desemneaza mai degraba o stare primara de viata ,anterioara constituirii unui eu, anobiectala sau cel putin nediferentiata, fara clivaj intre subiect si lumea exterioara. Alti autori nu impartasesc aceasta teorie, apreciind ca exista inca de la inceput la sugar o iubire obiectala primara – relatiile de obiect instituindu-se de la inceput. Dar ce este obiectul? Este prima posesiune diferentiata de propriul eu. Atunci cand copilul incepe sa perceapa un obiect exterior, acesta nu este inca o persoana intreaga ci o parte a unei persoane -un simbol – in functie de nevoia copilului (este hrana, este temperatura, un miros, un mod de a fi mangaiat, un mod de a i se vorbi, etc). Obiectul (un celalat) si realitatea sunt create, deci, de nevoie iar indeplinirea nevoii constituie experienta de satisfacere in urma careia apare dorinta. Asadar nu ne dorim decat ceea ce am avut candva in relatie cu cineva. Daca nu putem exista decat in relatie (pana si Narcis moare – innecat din prea multa iubire de sine) atunci cred ca scopul iubirii este acela de a ne aduce si mentine impreuna pentru a forma un intreg dupa cum spune legenda de mai sus. Insa acest lucru inseamna oare ca fara celalat suntem doar jumatati? Daca ne referim la putinta de a creea o viata noua ,da, suntem jumatatea celui impreuna cu care dam nastere. Insa suntem si intregul celor care ne-au nascut si care ne valorizeaza ca si intreg. In consecinta, cred ca suntem atat jumatate a unei iubiri cat si intregul ei. Acest lucru presupun ca ne permite sa iubim in mai multe feluri –sa ne iubim parintii, sotul/sotia, copiii in mod diferit si sa ne referim totusi la acelasi sentiment- iubirea.

Cum ne alegem insa partenerul ? Desi mitologia greaca spune ca Eros este capricios, ii place sa se joace si sageteaza la intamplare, eu cred ca tine totusi cont de unele criterii. Este evident ca nu ne indragostim de oricine, oricand si se pare ca persoana aleasa trebuie sa indeplineasca unele exigente. Unii spun ca ne alegem partenerul dupa modelul parintilor, altii sustin ca ceea ce ne lipseste vom cauta la viitorul partener, altii ,dimpotriva, spun ca ne atasam de cei care ne seamana. Eu cred ca aparent interesele comune ne fac posibila apropierea de un viitor partener insa, in definitiv, celalalt este ales pentru ca raspunde unor dorinte inconstiente din noi. Pe de alta parte cred ,totusi, ca este imposibil ca celalat sa acopere toata gama de dorinte pe care le emitem si atunci proiectam asupra lui insusiri pe care ne-am dori sa le aiba (pentru propria noastra satisfacere) trecand cu vederea realul personalitatii lui. Il idealizam pe celalalt asa incat sa corespunda exigentelor noastre interne.  Insa, odata cu trecerea timpului vraja se spulbera, investirea libidinala a celuilalt este retrasa si celalalt ne apare asa cum este el in realitate – lipsit de proiectiile dorintelor noastre si strain de propria-i reflexie in noi. Narcis moare innecat din prea multa iubire incercand sa ajunga la propria-I reflexie in apa – la fel se dizolva in noi (de unde a si izvorat) reflexia idealizata a celuilalt. Acesta sa fie scopul iubirii? Acela de a ne lega pentru o vreme la ochi cu propriile dorinte si iluzii pentru a ne da un ragaz sa construim si alte sentimente in jurul partenerului, sentimente ca respectul si increderea ca el este jumatatea cautata? Si atunci nu ne construim viata si relatiile bazandu-ne pe o iluzie, pe un compromis intre dorinte si realitate?

Iubirea este singurul lucru care poate fi impartit la infinit fara sa se micsoreze. Tocmai pentru ca se pare ca este o iluzie.

Cat de des ne ajunge la urechi cuvantul anxietate? Cati dintre noi sau din jurul nostru nu au trait-o macar o data? Studiile spun ca tulburarile de anxietate alcatuiesc grupul cel mai frecvent intalnit in peisajul tulburarilor mintale afectand 14% din populatie.Tulburarile de anxietate pot lua diverse forme insa,cred eu, cea mai impresionanta este atacul de panica.

Ce este atacul de panica?

Atacul de panica este un acces intens de anxietate care se instaureaza brusc si aparent din senin luand forma unor simptome fizice alarmante: vertij , senzatii de greata sau epigastralgii, dispnee, tahipnee, transpiratii, tremur, tahicardie si apoi senzatia de moarte iminenta. Desi aceste simptome dureaza doar cateva minute intensitatea lor este covarsitoare producand multa suferinta celui care le traieste. Sau mai bine spus celui care este trait de aceste simptome pentru ca intr-adevar persoana se simte neputincioasa in a le controla, in a le stapani, intensitatea lor crescand din ce in ce mai mult pana cand teama devine paroxistica. Asociat acestor simptome, si ca urmare a lor, persoanele care sufera de atacuri de panica sunt adesea condamnate si la agorafobie (teama patologica de spatii largi, de locurile deschise) in sensul in care incep sa evite locurile din care se iese greu asa incat nu mai pot parasi locuinta neinsotiti sau nu mai calatoresc inafara orasului, construindu-si un perimetru in care sa se simta in siguranta. Mai mult decat atat, dezvolta o forma secundara de anxietate anticipatorie facandu-si griji permanent in legatura cu locul si momentul urmatorului atac.

Etiologie

Tulburarea de panica pare a nu avea determinanti specifici, atacurile apar din senin, persoana respectiva neputand numi un factor declansator psihic sau fizic. Cu toate dovezile existentei unor date ce implica factori neurofiziologici in tulburarea de panica, niciuna dintre aceste date nu explica totusi ce anume declanseaza un atac de panica. Din punct de vedere psihologic exista studii ce evidentiaza factori stresori ce preced un atac de panica. Acesti factori sunt legati de o anumita alterare a nivelului asteptarilor (in legatura cu slujba sau cu o relatie, etc. ). Pierderea sau ideea de pierdere (asociata cu figuri importante din viata persoanei respective) pare a fi motivul principal in aparitia unui atac de panica. Asa incat, daca situatiile de pierdere resimtite in prezent reamintesc experiente din copilarie in care relatia cu o persoana importanta sau cu un parinte era amenintata, avem mediul propice pentru aparitia unui atac de panica. Acest lucru nu inseamna insa ca toti cei ce resimt pierderea ,reala sau imaginara, dezvolta si atacuri de panica – aici intervine diversitatea psihica, faptul ca fiecare reactionam in functie de natura psihicului nostru, de interactiunile timpurii cu semnificantii din viata noastra.
Persoanele cu tulburare de panica vad atasamentul si separarea ca excluzandu-se reciproc. Acest lucru inseamna ca le este teama pe de o parte sa nu isi piarda libertatea daca se apropiepera mult insa nu vor sa piarda nici protectia departandu-se prea tare, fiindu-le deci destul de dificil sa moduleze aceste oscilatii. In consecinta zona de `confort` este aceea in care relatiile cu cei din jur se manifesta intr-un mod hipercontrolat.
Atacul de panica poate apare si in urma folosirii substantelor halucinogene ,a unor medicamente sau a cofeinei in exces. De asemenea este asociat si unor disfunctii tiroidiene sau afectiuni pulmonare (BPOC).

Tratament

Indicatia de tratament este data de frecventa, de severitatea atacurilor de panica, de frica anticipatorie, de prezenta sau absenta agorafobiei in tabloul clinic. Medicul psihiatru este cel care decide schema initiala de tratament medicamentos cat si tratamentul de intretinere sau tratamentul in cazul agravarii bolii, avand in vedere cele de mai sus . Medicamentele insa nu trateaza si frica de un posibil nou atac de panica, de asemenea nu pot trata cauzele ce duc la acest atac, cauze particulare fiecarei persoane. De aceea, desi medicatia in sine poate preveni atacul de panica, frica resimtita il poate provoca dinnou.
Psihoterapia este o alta metoda de tratament in cazul atacului de panica. Pe parcursul curei psihodinamice dificultatile de relationare ale pacientului se concentreaza in transfer in legatura cu terapeutul. Furia, separarea si independenta par a fi cele mai importante conflicte care apar in terapie. La o examinare mai atenta descoperim si mecanismele de aparare implicate in cura analitica –ex. anularea retroactiva si formatiunea reactionala ajuta pacientul sa isi nege unele sentimente negative cum este mania. Terapeutul are datoria de a ajuta pacientul sa constrientizeze anxietatea sa inteleaga nevoia de a se apara de ea si sa faca legaturi intre evenimentele si temerile din trecut si cele din prezent. Pacientul trebuie ajutat sa inteleaga ca un atac de panica este doar o reprezentare a propriei minti si nu realitatea unei catastrofe.

Ce puteti face in cazul atacurilor de panica

- Informati-va in legatura cu atacul de panica pentru a afla ce se intampla cu corpul si mintea dumneavoastra in timpul unui atac si pentru a putea intelege simptomele.
- atacul de panica poate apare oriunde si primul lucru pe care il puteti face este sa gasiti un loc unde sa va puteti aseza si unde sa incercati sa va calmati. Daca este cineva langa dumneavoastra care sa va sprijine si sa va insoteasca pe parcursul crizei este cu atat mai bine.
- Respiratia este un factor important in timpul unei crize- respirati adanc si rar concentrandu-va pe acest lucru. Hiperventilatia provoaca ameteli si contribuie la starea de agitatie in care déjà sunteti.
- Metoda numaratului va poate fi utila – incepeti sa numarati rar si cu voce tare, concentrandu-va pe fiecare cifra pana respiratia revine la un ritm normal.
- Daca simptomele nu se amelioreaza in 15-20 de minute apelati la ajutor de specialitate.
- Nu in ultimul rand psihoterapia va poate ajuta sa descoperiti sentimentele negative care declanseaza aceste atacuri de panica si va poate ajuta sa le depasiti contribuind la o viata mai libera de anxietate si implicit mai sanatoasa.

“Imi devine din ce in ce mai clar ca am obosit, ca nu ma mai concentrez cum trebuie, ca nu mai pot lega prietenii, ca cele vechi se destrama pentru ca nu mai am nici o intentie sa le intretin. Nu mai caut pe nimeni si nu mai vreau sa fac efortul de a merge la serviciu unde ,de altfel, ma enervez usor si tip la toata lumea… Efectiv parca sunt amortit si parca nu mai gasesc placere in nimic. La inceput mi-am spus ca o sa treaca, ca totusi nu este asa de rau, ca este vorba doar de o perioada mai dificila. Totusi lucrurile nu stau bine deloc. Poate ar trebui sa merg la un psiholog insa ce ar spune cei care ma cunosc? Presupun ca ar crede ca sunt nebun… nu vreau ca lumea sa creada ca sunt nebun. Cum sa imi regasesc linistea?“

Asa ar suna un posibil monolog interior al cuiva care ar avea nevoie de ajutor dar ii este teama sa il solicite. Prejudecatile legate de a consulta un psiholog sunt inca foarte evidente in societatea noastra si in general se amana pana in ultimul moment vizita la specialist. Dar care sunt motivele pentru care suntem reticenti in a apela la ajutor?

In primul rand exista credinta ca starea de rau va dispare de la sine si ca lucrurile ,dupa un timp, sevor rezolva cumva fara participarea noastra activa. Cineva spunea la un moment dat: `Ei, ce rost are sa vorbim despre asta..,o sa treaca`.Insa problemele sau simptomele nu trec ci reusim cumva sa le asimilam in viata noastra si sa ne obisnuim cu ele spunandu-ne, in acelasi timp, ca oricum nu este nimic de facut. Acest lucru nu ar fi problematic daca, periodic si eventual atunci cand ne asteptam mai putin, nu s-ar intoarce din locul unde le-am izolat sa ne faca viata un calvar. Asa incat nu, problemele nu trec de la sine si nu, nu trebuie sa ne obisnuim cu ele investind energie pentru a le fac suportabile  in detrimentul altor posibile activitati placute.

Un al doi-lea motiv care ne impiedica sa mergem la psiholog este iluzia ca ne putem descurca singuri. Acest lucru inseamna ca am admis deja ca avem o problema si ca ea, evident, nu se rezolva de la sine insa credinta ca suntem destul de tari pentru a trece peste ea este puternica. Si de multe ori aceasta autoincurajare functioneaza insa sunt situatii in care o ambitie puternica sau o stima de sine supraevaluata nu sunt de ajuns. Tocmai in aceste situatii vedem cum ,desi ne straduim sa depasim problemele, ne afundam tot mai tare in deznadejde si in durere. Si atunci ce este de facut? Admitem ca avem o problema careia nu ii gasim nici o rezolvare si ne gandim totusi sa vizitam un psiholog. Intervine insa marea intrebare:` sunt nebun? ` si evident imediat intervine si rusinea: `ce vor spune cei apropiati, dar daca nu le spun, si daca afla cumva? `Acest cliseu, conform caruia vizita la psiholog ne eticheteaza drept nebuni, parea ca incepe sa dispara incet- incet din societatea noastra insa constat ca numarul celor rusinati de cura lor terapeutica este inca mare, si ma refer inclusiv la tineri. Cred totusi ca sub masca rusinii se poate ascunde teama. Pentru unii teama de o apropiere prea mare (apropiere de terapeut),pentru altii teama de constientizare, de acele lucruri tinute ascunse pe care acum vor trebui sa le infrunte (desi acest lucru se va intampla doar atunci cand vor fi pregatiti – terapeutul nu forteaza, nu preseaza).Teama de a realiza ca de fapt nu suntem atat de puternici pe cat credeam, ca viata noastra poate nu este asa cum ne-o imaginam, ca sentimentele fata de apropiati nu sunt tocmai cele pe care credeam ca le simtim. Tocmai de aceea cred ca aceste momente, in care suntem in conflict cu noi insine sau cu cei din jur si incercam sa dam un sens vietii noastre, ar fi momentele potrivite pentru a apela la psiholog.

Sa fim alaturi de cineva nu este intotdeauna usor. Atunci cand lucrurile merg bine este naturala dorinta de a sta langa celalalt. Insa ce ne facem atunci cand ,dintr-un motiv sau altul, lucrurile nu stau asa cum credeam noi si ceva in cuplu nu mai functioneaza ?La un moment dat observam ca celalalt a deraiat cumva de la locul lui si brusc ne trezim  in mijlocul unui vartej care pare ca ne destabilizeaza de tot: unde am gresit eu? Unde a gresit el/ea? Cum de s-a intamplat asta? …si tot asa pana la limita disperarii. In acest punct de obicei ne pierdem, nu putm iesi de aici, nu mai putem gandi solutii, nu mai putem accesa sentimentele care ne animau odata…Ne afundam in durere si in autocompatimire si pierdem din vedere lucrul esential – cel de a incerca sa reparam, sa ascultam, sa simtim si sa vedem  nevoia celuilalt. Pentru asta insa trebuie sa uitam cumva de noi insine, de durerea noastra, de dorintele noastre si sa ii facem loc celuilalt. Sa-I permitem sa traiasca prin noi cand nu se mai simte pe el. Sa-l lasam sa dea si sa ia atunci cand are nevoie. Sa nu interzicem, sa nu judecam sa acordam libertate. Sa-i permitem sa nutreasca ,sa doreasca si sa exploreze insa sa fim acolo pentru a-l prinde daca se dezechilibreaza. Insa cum putem face toate aceste lucruri? Cred ca trebuie sa ne repliem, sa ne intoarcem in noi si sa cautam timpul si spatiul care ne-au fost puse la dispozitie de catre cineva (mama, sot, terapeut) in momentele in care am avut si noi nevoie, in momentele in care am suferit. Acel spatiu, odata achizitionat, continua sa existe in noi si ramane la latitudinea noastra daca il punem sau nu la dispozitia celuilalt care are acum nevoie, indiferent de motivul nevoii lui. Doar asa cred eu ca se vindeca ranile si putem creste. Impreuna.

De ce suntem rai? De ce suntem agresivi? Agresivitatea este una dintre mecanismele pe care le punem intre noi si ceilalti atunci cand tensiunea psihica rezultata dintr-o miza psihica este prea greu de suportat. Rautatea este o intentie agresiva indreptata spre obiect cu ostilitate, intr-un sens destructiv, menit sa constranga ,sa reduca,sa umileasca. Psihanaliza defineste agresivitatea ca fiind tendinta care se actualizeaza in conditii reale sau fantasmatice cu scopul de a face rau celuilalt. Aceeasi psihanaliza demonstreaza prezenta-radacinile ei foarte timpuriu in dezvoltarea individului cu incercarea de a cauta un substrat pulsional fundamental al agresivitatii in pulsiunea de moarte.Pe scurt,de ce suntem rai? Probabil pentru ca la un moment dat nu ne mai sunt suficiente propriile resurse,propriile achizitii psihice de o anumita natura si simtim nevoia sa compensam lipsa din noi atacand achizitiile si resursele altora pe principiul `daca eu nu am ma doare sa vad ca tu ai`.

Toata lumea viseaza, visele sunt o componenta importanta si incitanta a vietii noastre si inca din cele mai indepartate timpuri oamenii au fost interesati de continuturile si insemnatatea lor. Conceptia primitiva asupra viselor pornea de la idea ca acestea se afla in relatie cu lumea unor fiinte supraumane (zei si demoni)in care primitivii credeau . Aristotel spunea ca visul nu este trimis de zei ci decurge din legile spiritului uman ca fiind o activitate psihica a celui care doarme. De la vis oamenii asteptau in general concluzii importante unele vise fiind usor de inteles, altele insa fiind mai greu de descifrat nu de putine ori ramaneau neinterpretate. In general existau doua metode de interpretare a visului: prima (interpretarea simboloca) incerca o abordare a intrgului continut al visului pe care il inlocuia cu un alt continut inteligibil (Freud trimite ca si exemplu la visul faraonului si la interpretarea lui Iosif). Cealalta metoda (cea a descifrarii) trata visul ca pe un cod si incearca inlocuirea unui semn din vis cu altul clar stabilit ( am visat o masina = veste buna). Se simtea deci nevoia din cele mai vechi timpuri ca visele sa fie interpretate . Sigmund Freud a tratat acest subiect in volumul sau cu acelasi nume (Interpretarea Viselor) pe care l-a considerat ca fiind cea mai importanta lucrare a sa. In acea perioada Freud conceptualiza modelul topografic (se referea la aparatul psihic in termeni de inconstient, preconstient, constient) tocmai pentru a putea explica procesele visului . Dar cum proceda Freud? La sfarsitul secolului al 19-lea pacientul era incurajat sa aduca in analiza gandurile, asociatiile libere (exprimarea libera,fara discriminare, a gandurilor care vin in minte plecand de la un element dat sau in mod spontan) si mai ales visele sale. Apoi pacientul era invitat sa asocieze liber pe baza unor elemente ale visului iar in final ii era explicat visul , continutul inconstient din spatele visului, in lumina intelegerii psihanalitice.
Avand la baza lucrarea lui Freud am sa incerc sa descriu sumar cateva caracteristici ale visului :
- Visul are legatura intotdeauna cu viata vigila, adica si cele mai absurde imagini din vis, sau cele mai minunate, au sau au avut legatura cu viata psihica sau cu lumea externa . Elementele onirice nu sunt insa in nici un caz simple reprezentari ci “trairi verosimile si rela ale sufletului “asa cum au aparut initial in starea de veghe prin intermediul simturilor.
- Functia principala a visului este de protejare a somnului impotriva excitantilor interni sau externi care altfel ne-ar impinge catre desteptare si actiune.
- Pentru ca visul sa se produca este absolut necesar sa existe niste stimuli care sa duca la aparitia lui. Freud enumera patru tipuri de surse ale visului: excitatii senzoriale externe(o lumina in ochi in timpul somnului, frigul resimtit daca ne-am dezvelit,etc), excitatii senzoriale interne (halucinatii vizuale sau auditive) , stimuli organici interni(senzatii musculare, gastrice, senzatii sexuale,etc) si surse de stimulare pur psihice. Visul prefera impresiile zilelor precedente (numite `rest diurn` ) care se afla intr-o legatura mai mult sau mai putin stransa cu dorinta inconstienta , insa are la dispozitie si cele mai indepartate amintiri ale noastre care in stare de veghe sunt considerate de mult uitate (Freu spune “in vis il regasim subzistand pe copil cu impulsurile sale“).
- Visul este intotdeauna o implinire de dorinta, dorinta care, dintr-un motiv sau altul nu a putut fi implinita in stare de veghe. Dorinta care stimuleaza visul este de natura inconstienta ,daca ea este constienta poate deveni stimul al visului numai daca reuseste sa trezeasca si sa se lege de o dorinta inconstienta prin care se intareste. Visele clare de dorinta ,nedeformate ,sunt evidente la copii.
- Visul se constiuie intr-un continut manifest (totalitatea elementelor din care este format un vis asa cum ii apar celui care viseaza) insa dupa descifrare acesta nu mai apare ca un film, ca o succesiune de imagini, ci ca o organizare de idei, cu un sens ce expima una sau mai multe dorinte ( acesta este continutul latent).
- Cenzura in vis – vorbind de prima topica, intre sistemul inconstient si sistemele preconstient-constient Freud plaseaza cenzura, un baraj selectiv care permite sau nu (in functie de cat sunt de periculoase) continuturilor inconstiente sa devina constiente . In vis cenzura slabeste dar numai intr-o anumita masura, astfel ca unele vise ce presupun o dorinta inconstienta puternica si neadecvata pentru a intra libera in constiinta sunt deformate si exprimate astfel in continutul manifest al visului , aparent fara legatura cu acea dorinta. Deformarea visului se dovedeste a fi deci un act de cenzura.
- Deformarea in vis – Visul pe care ni-l amintim la trezire este doar un un rest al travaliului oniric datorita procesului de condensare, un proces care isi afla fundamentul in ipoteza economica si anume : o reprezentare unica exprima ea singura mai multe lanturi asociative la a caror intersectie se afla. Acest lucru poate insemna faptul ca in vis, un element (o imagine, o senzatie) cuprinde o multitudine de semnificante care au aceeasi calitate (insemnatate) sau sunt prezente de mai multe ori in diferite idei ale visului iar faptul ca aceste elemente dobandesc uneori o pregnanta deosebita in vis este urmarea faptului ca, deoarece sunt produse ale conensarii ,sunt puternic investite. Supradeterminarea este o alta modalitate de compunere a visului, fiecare dintre elementele continutului manifest al visului este reprezentat de mai multe ori la nivelul ideilor latente ale visului sau acelasi vis manifest poate reuni doua serii de idei latente cu totul diferite. Supradeterminarea este efectul travaliului de condensare. Un alt proces prin care visul ia nastere este cel de deplasare. Componentele esentiale ale visului nu sunt la fel de evidente si importante in gandurile onirice (gandurile despre vis) sau altfel spus, gandurile onorice nu sunt reprezentate in vis, ceea ce visam sunt reprezentari deghizate, deplasate ale acestora. In vis deplasarea se produce sub influenta cenzurii fiind mecanismul prin care interesul in ceea ce priveste o reprezentare se poate detasa de aceasta pentru a trece la alte reprezentari mai putin intense la origine dar legate de prima reprezentare printr-un lant asociativ. Aici ne aflam tot in ipoteza economica, deplasarea fiind trecerea energiei psihice de la o reprezentare la alta. Simbolizarea este la fel de reprezentativa pentru vis. Visul este expresia simbolica a dorintei inconstiente, dorinta care din acest punct de vedere se exprima indirect, figurat si mai mult sau mai putin dificil de descifrat .Termenul `simbolic` se foloseste pentru a desemna relatia care uneste continutul manifest al visului cu sensul sau latent iar ca si conditie pentru a ne referi la simbolic avem aspectul simbolizat care intotdeauna este inconstient (refulat in inconstient). Reprezentarea este un alt mecanism pe care Freud l-a descris in legatura cu travaliul visului ca fiind un altfel de deplasare ce se prezinta sub forma unei convertiri in expresie verbala. Elementele figurative ce stau la baza formarii visului sunt capabile de reprezentare si se traduc prin elemente vizuale, gandul visului fiind nefolositor in forma lui abstracta. Astfel gandul visului , pentru a putea fi expimat, se transforma si apare ca o succesiune de imagini pentru ca mai apoi, in procesul de interpretare a visului, sa se faca dinnou trecerea de la imagine la gandul sau la dorinta inconstienta.
- Luarea in considerare a inteligibilitatii sau mai simplu elaborarea secundara este un al doi-lea timp al travaliului visului si ea face ca visul sa piarda senzatia de absurditate si de nonsens, umple golurile, remaniaza partial sau total elementele visului prin adaugare sau omitere, astfel continutului manifest dandui-se forma unui scenariu mai coerent. Aceasta elaborare secundara actioneaza cand cel care a visat se apropie de starea de veghe sau se produce chiar in timpul repovestirii visului. Paradoxal insa ea este simultana cu fiecare moment al visului.
Visele sunt un fenomen obisnuit in viata noastra psihica ,fie ca sunt vise vii, net conturate si bogate in detalii sau sunt mai putin clare, mai obscure, uneori de-a dreptul terifiante ,ele reprezinta o traire sufleteasca aparte si intotdeauna intensa.