De multe ori durerea face trimitere catre psihoterapeut. Si cum ea poate prinde diverse forme suntem indreptatiti sa ne referim la diverse moduri de manifestare. Uneori insa, pentru a exprima durerea, nu exista cuvinte ci doar exprimare indirecta prin ceea ce pacientul pune in act cu noi, evoca in noi sau incorporeaza. Sediul comunicarii nonverbale a emotiilor, dupa cum ne arata neurostiintele, este emisfera dreapta a creierului. Fiind cunoscut faptul ca partea stanga a fetei este dominata de emisfera dreapta a creierului , indicatia de a ne `acorda cu creierul drept` la partea stanga a fetei pacientului reprezinta un mod bun de a intra in contact cu nonverbalul, cu emotiile, suferina sau durerea acestuia.(Mi se pare interesant de inserat aici cazul unei paciente care plangea doar cu ochiul stang. Doar daca emotiile deveneau foarte puternice si plansul se intetea, lacrima si ochiul drept). Uneori, modul de relationare preverbal al pacientului cu figurile care l-au ingrijit, traumele, sentimentele neacceptate si nevoile nesatisfacute nu pot fi exprimate in relatia terapeutica doar prin cuvinte. De aceea trebuie sa fim foarte atenti la ceea ce da forma schimbului dintre noi si pacienti, domeniul nonverbal exprimand intotdeauna intelesuri semnificative care ne pot deschide calea catre ceea ce este aflat sub tacere.
Unul din scopurile psihoterapiei este acela de a creea o noua relatie impreuna cu pacientul care sa fie mai sigura, mai acordata nevoilor lui reale, in cadrul careia pacientul sa se poata misca liber, o relatie uneori mult diferita de cele pe care le-a avut cu primele obiecte. Pentru a putea dezvolta o relatie sigura cu pacientul trebuie sa colaboram in felul in care el poate face acest lucru. Uneori, desi cuvintele sunt putine, propozitiile sunt sacadate sau pauzele in vorbire sunt lungi pacientul totusi comunica cu noi prin limbajul corpului care de fiecare data ne transmite informatii pretioase: expresiile fetei, miscarile mainilor, pozitia corpului, tonul vocii, miscarile respiratorii, etc. Capacitatea terapeutului de a se acorda empatic la pacient depinde de putinta lui de `a citi` aceste semnale nonverbale ale pacientului si de a fi capabil de raspunsuri acordate. Aceasta responsivitate senzitiva este cea care faciliteaza siguranta bebelusului in primele lui relatii si are acelasi scop si in relatia terapeutica. Asa incat trebuie sa dezvoltam un al trei-lea ochi cu care sa percepem curentii emotionali din interiorul interactiunii, o a treia ureche cu care sa auzim printre cuvintele pacientului, sa fim in acelasi timp atenti la reactiile care vin din interiorul nostru in legatura cu toate acestea si la reactiile pacientului vis-a-vis de raspunsurile noastre (verbale sau nu). Desi pacientul si terapeutul se influenteaza astfel reciproc destul de mult rolurile lor sunt totusi diferite- pe de o parte pacientul se afla acolo ca sa primeasca ajutor, iar pe de alta, pregatirea si experienta terapeutului fac ca acesta sa nu se piarda in aceste schimburi, ba mai mult, ii confera avantaje care ii permit si sustinerea pacientului – toleranta ridicata la frustrare, putinta de a da sens, de a recunoaste sentimente, de a intelege acolo unde este de neinteles, putinta de a astepta, de a nu forta, etc.
Relatiile de atasament sunt contextul in care invatam sa ne reglam emotiile. Cand acel prim schimb senzitiv al pacientilor cu persoana care i-a ingrijit este deficitar, si daca au trait si traume ei au ,de obicei, o capacitate redusa de a percepe si regla corect propriile emotii si implicit schimburile emotionale cu ceilalti. Asadar capacitatea de a emite si recepta mesajele nonverbale este diferita de la o persoana la alta, fiind in relatie cu capacitatea figurii de atasament a fiecariua dintre noi de a fi citit si raspuns adecvat mesajelor noastre nonverbale ca si bebelusi. Persoanele cu un tip de atasament sigur sunt mai receptive vis-à-vis de comunicarea nonverbala a emotiilor fata indivizii evitanti sau anxiosi. Daca o persoana sigura reuseste sa comunice nonverbal prin gesturi moderate, privirea si pozitia corpului indreptate spre interlocutor, exprimarea nonverbala la cei evitanti este diferita, faciesul lor exprima putine emotii, privirea lor se indreapta prea putin spre ceilalti si fac putine gesturi . Persoanele anxioase, in schimb, par sa fie la extrema cealalta – expresiile lor faciale sunt accentuate si gesturile sunt bine conturate mai ales atunci cand emotiile ii coplesesc. Daca vorbim despre perceptia lor asupra indiciilor nonverbale cei evitanti pare ca nu le vad sau ca le ignora pe cand cei anxiosi tind sa supraraspunda.
Sentimentele pe care pacientii invata sa le disocieze prind viata in interactiunea dintre pacient si terapeut unde pot fi traite, intelese si mai apoi integrate. Evocarea sentimentelor insa nu este unidirectionala, de la pacient spre terapeut, ci ea se manifesta in ambele directii. Disponibilitatea emotionala la influenta pacientului este pe de o parte data de prezenta neuronilor-oglinda cu care suntem cu totii inzestrati pentru a putea participa la experienta subiectiva a altora, iar pe de alta parte depinde de si de particularitatile caracterului terapeutului si de detaliile experientelor traite de acesta. Pentru a incerca sa facem diferenta intre reactiile contratransferentiale si ceea ce pacientul evoca in noi putem spune ca “primele pare ca rezulta atunci cand pacientul evoca in terapeut o identificare cu un aspect renegat al experientei de sine“ in timp ce “ultimele par sa rezulte atunci cand pacientul evoca in terapeut o identificare cu un aspect al experientei internalizate a pacientului legata de altcineva“ (Wallin D.) Evident, pentru a ne da seama de realitatea acestor lucruri trebuie sa fim deschisi la experientele subiective atat ale pacientilor si ale noastre cat si la relatia dintre ele.
In ceea ce priveste punerile in act ele semnifica transpunerea experientei interne in actiune. Trecerile la act implica comportamente, in ceea ce ne priveste aici, atat verbale cat si nonverbale, sensul lor non verbal fiind dat de ceea ce nasc in noi cuvintele : ne pot indeparta sau apropia, ne pot anxieta sau relaxa, etc. In cabinet, ceea ce este pus in act, verbal sau nonverbal, este un anumit tip de relatie. Modelele de relatie ale pacientului si ale terapeutului se intalnesc si se intrepatrund si atata timp cat trecerile la act ramana necunoscute, fiecare actioneaza fata de celalalt fara putinta de a reflecta la ce se intampla. Pe de alta parte explorarea si analizarea acestor scenarii poate constitui o experienta relationala care corecteaza , un exercitiu de colaborare si mentalizare.
Pentru multi pacienti este importanta atentia pe care terapeutul o acorda experientei corporale in sensul in care traducerea limbajului corpului in sentimente le faciliteaza reglarea emotiilor si face posibila perceperea terapeutului ca fiind o baza de siguranta. Mai departe, aceasta incredere in terapeut faciliteaza o explorare din ce in ce mai profunda si un sentiment din ce in ce mai sigur ca emotiile pot fi tolerate si intelese intr-o interactiune dinamica. Citandu-l pe D.Wallin doresc sa trec in revista emotiile de baza (fericire, tristete, frica, furia, dispretul, rusinea) exprimate nonverbal printr-un set caracteristic de expresii somatice inregistrate extern la nivelul fetei, al posturii si la nivelul intensitatii tonului si al ritmului vocii:
Fericire- respiratie adanca; suspina; zambeste/rade; ochi stralucitori.
Tristete- sentimente inabusite; nod in gat; buze lasate; ochi umezi; miscari corporale incetinite; plans.
Frica- batai rapide ale inimii; gura uscata; respiratie rapida superficiala; tremurat; ochi larg deschisi cu sprancene ridicate; impulsul de a fugi.
Furie- tensiune musculara, in special in maxilare si umeri; buze tuguiate; sprnacene incruntate,ochi atintiti; gat inrosit; tipete; impulsul de a lupta.
Dispret- greata; ridicarea si incretirea nasului; ridicarea buzei superioare; intoarcerea cu spatele.
Rusine- cresterea temperaturii la nivelul fetei; inrosirea; evitarea privirii; impulsul de a se ascunde.
Atentia pe care o acordam corpului, `citirea` lui, ne ajuta sa ne cunoastem propriile sentimente si pe cele ale pacientului. In mod obisnuit, pacientii traumatizati isi traiesc emotiile ca fiind niste senzatii somatice sau simptome. Afectele nemodulate adesea recreeaza, facandu-i pe pacientii traumatizati sa se simta victimele propriilor corpuri. Si astfel ajung in cabinet suflete care dor in corpuri care dor, pentru ca mostenirea unei traume nerezolvate si a unui atasament dezorganizat este atat biologica cat si psihologica.
In concluzie, dincolo de cuvine se afla puneri in act, evocari sau incorporari care ofera informatii pretioase in legatura cu gandurile si emotiile pacientului. Din multitudinea de exprimari nonverbale dintre pacient si terapeut putine trec in planul explicit, al exprimarii verbale, putine sunt puse sub lupa analizei, majoritatea raman implicite si modeleaza dialogul de moment si, evident, relatia terapeutica, prin crearea unei atmosfere de siguranta si a unui sincron emotional.
