Candva, demult, omul era diferit fata de cum il cunoastem noi astazi, “era un barbat-femeie numit androgin iar alcatuirea lui, ca si numele, tinea si de barbat si de femeie“. Acesti androgini aveau un singur trup cu patru maini si patru picioare si un cap cu doua fete. “Erau inzestrati cu o putere uriasa, iar mandria lor era nemasurata incat s-au incumetat sa-i infrunte si pe zei“. Din acest motiv Zeus a decis sa ii imparta in doua, barbat si femeie, diminuandu-le astfel maretia si puterea. “Trupul dintru inceput al omului fiind despicat in doua parti, fiecare jumatate a inceput sa tanjeasca dupa cealalata si de aceea fiecare ne cautam mereu jumatatea, ca sa ne intregim. Atunci cand norocul scoate in calea cuiva propria sa jumatate acesta este cuprins de un avant de inrudire si de dragoste iar el si perechea lui nu mai vor sa traiasca despartiti nici macar o clipa, intorcandu-se astfel la starea cea dintai.“(Discursul lui Aristofan –lauda pentru zeul Eros/ Banchetul – Platon).
Daca ne gandim ca zeul Eros (zeul iubirii in mitologia greaca) avea puterea de a trimite dragostea atat printre zei cat si printre muritori, in varful sagetii lui care nu gresea niciodata tinta, ne gandim la iubire ca la un dat pe care nu avem puterea de a-l accepta sau refuza dupa cum ne pofteste inima. Suntem sagetati si implicit neputinciosi in fata dragostei. Jung spunea astfel: “iubirea este unul dintre cele mai puternice motoare ale activitatii omenesti. Ne-o reprezentam ca fiind divina, si pe buna dreptate ii dam acest nume, caci puterea absoluta a psihismului a fost denumita, dintotdeauna, Dumnezeu..“ Psihanaliza numeste Eros energia libidinala, instinctul de viata care este innascut in fiecare dintre noi. Se refera la dorinta de a creea viata, de a produce si construi si de a se opune instinctului de moarte (Thanatos). Iata, deci , fie ca o numim divinitate, Eros sau instinct de viata, fie ca ne referim la legende sau la teorii mai recente nu putem totusi localiza sursa iubirii decat prin propria noastra constructie teoretica, imaginatie sau fantasma. Adica prin noi insine. Freud spune ca iubirea se materializeaza initial sub forma narcisismului primar, cel al copilului care se ia pe sine insusi ca obiect de iubire inainte sa isi poata alege obiecte exterioare. Acest narcisism primar desemneaza mai degraba o stare primara de viata ,anterioara constituirii unui eu, anobiectala sau cel putin nediferentiata, fara clivaj intre subiect si lumea exterioara. Alti autori nu impartasesc aceasta teorie, apreciind ca exista inca de la inceput la sugar o iubire obiectala primara – relatiile de obiect instituindu-se de la inceput. Dar ce este obiectul? Este prima posesiune diferentiata de propriul eu. Atunci cand copilul incepe sa perceapa un obiect exterior, acesta nu este inca o persoana intreaga ci o parte a unei persoane -un simbol – in functie de nevoia copilului (este hrana, este temperatura, un miros, un mod de a fi mangaiat, un mod de a i se vorbi, etc). Obiectul (un celalat) si realitatea sunt create, deci, de nevoie iar indeplinirea nevoii constituie experienta de satisfacere in urma careia apare dorinta. Asadar nu ne dorim decat ceea ce am avut candva in relatie cu cineva. Daca nu putem exista decat in relatie (pana si Narcis moare – innecat din prea multa iubire de sine) atunci cred ca scopul iubirii este acela de a ne aduce si mentine impreuna pentru a forma un intreg dupa cum spune legenda de mai sus. Insa acest lucru inseamna oare ca fara celalat suntem doar jumatati? Daca ne referim la putinta de a creea o viata noua ,da, suntem jumatatea celui impreuna cu care dam nastere. Insa suntem si intregul celor care ne-au nascut si care ne valorizeaza ca si intreg. In consecinta, cred ca suntem atat jumatate a unei iubiri cat si intregul ei. Acest lucru presupun ca ne permite sa iubim in mai multe feluri –sa ne iubim parintii, sotul/sotia, copiii in mod diferit si sa ne referim totusi la acelasi sentiment- iubirea.
Cum ne alegem insa partenerul ? Desi mitologia greaca spune ca Eros este capricios, ii place sa se joace si sageteaza la intamplare, eu cred ca tine totusi cont de unele criterii. Este evident ca nu ne indragostim de oricine, oricand si se pare ca persoana aleasa trebuie sa indeplineasca unele exigente. Unii spun ca ne alegem partenerul dupa modelul parintilor, altii sustin ca ceea ce ne lipseste vom cauta la viitorul partener, altii ,dimpotriva, spun ca ne atasam de cei care ne seamana. Eu cred ca aparent interesele comune ne fac posibila apropierea de un viitor partener insa, in definitiv, celalalt este ales pentru ca raspunde unor dorinte inconstiente din noi. Pe de alta parte cred ,totusi, ca este imposibil ca celalat sa acopere toata gama de dorinte pe care le emitem si atunci proiectam asupra lui insusiri pe care ne-am dori sa le aiba (pentru propria noastra satisfacere) trecand cu vederea realul personalitatii lui. Il idealizam pe celalalt asa incat sa corespunda exigentelor noastre interne. Insa, odata cu trecerea timpului vraja se spulbera, investirea libidinala a celuilalt este retrasa si celalalt ne apare asa cum este el in realitate – lipsit de proiectiile dorintelor noastre si strain de propria-i reflexie in noi. Narcis moare innecat din prea multa iubire incercand sa ajunga la propria-I reflexie in apa – la fel se dizolva in noi (de unde a si izvorat) reflexia idealizata a celuilalt. Acesta sa fie scopul iubirii? Acela de a ne lega pentru o vreme la ochi cu propriile dorinte si iluzii pentru a ne da un ragaz sa construim si alte sentimente in jurul partenerului, sentimente ca respectul si increderea ca el este jumatatea cautata? Si atunci nu ne construim viata si relatiile bazandu-ne pe o iluzie, pe un compromis intre dorinte si realitate?
Iubirea este singurul lucru care poate fi impartit la infinit fara sa se micsoreze. Tocmai pentru ca se pare ca este o iluzie.
