“Imi devine din ce in ce mai clar ca am obosit, ca nu ma mai concentrez cum trebuie, ca nu mai pot lega prietenii, ca cele vechi se destrama pentru ca nu mai am nici o intentie sa le intretin. Nu mai caut pe nimeni si nu mai vreau sa fac efortul de a merge la serviciu unde ,de altfel, ma enervez usor si tip la toata lumea… Efectiv parca sunt amortit si parca nu mai gasesc placere in nimic. La inceput mi-am spus ca o sa treaca, ca totusi nu este asa de rau, ca este vorba doar de o perioada mai dificila. Totusi lucrurile nu stau bine deloc. Poate ar trebui sa merg la un psiholog insa ce ar spune cei care ma cunosc? Presupun ca ar crede ca sunt nebun… nu vreau ca lumea sa creada ca sunt nebun. Cum sa imi regasesc linistea?“
Asa ar suna un posibil monolog interior al cuiva care ar avea nevoie de ajutor dar ii este teama sa il solicite. Prejudecatile legate de a consulta un psiholog sunt inca foarte evidente in societatea noastra si in general se amana pana in ultimul moment vizita la specialist. Dar care sunt motivele pentru care suntem reticenti in a apela la ajutor?
In primul rand exista credinta ca starea de rau va dispare de la sine si ca lucrurile ,dupa un timp, sevor rezolva cumva fara participarea noastra activa. Cineva spunea la un moment dat: `Ei, ce rost are sa vorbim despre asta..,o sa treaca`.Insa problemele sau simptomele nu trec ci reusim cumva sa le asimilam in viata noastra si sa ne obisnuim cu ele spunandu-ne, in acelasi timp, ca oricum nu este nimic de facut. Acest lucru nu ar fi problematic daca, periodic si eventual atunci cand ne asteptam mai putin, nu s-ar intoarce din locul unde le-am izolat sa ne faca viata un calvar. Asa incat nu, problemele nu trec de la sine si nu, nu trebuie sa ne obisnuim cu ele investind energie pentru a le fac suportabile in detrimentul altor posibile activitati placute.
Un al doi-lea motiv care ne impiedica sa mergem la psiholog este iluzia ca ne putem descurca singuri. Acest lucru inseamna ca am admis deja ca avem o problema si ca ea, evident, nu se rezolva de la sine insa credinta ca suntem destul de tari pentru a trece peste ea este puternica. Si de multe ori aceasta autoincurajare functioneaza insa sunt situatii in care o ambitie puternica sau o stima de sine supraevaluata nu sunt de ajuns. Tocmai in aceste situatii vedem cum ,desi ne straduim sa depasim problemele, ne afundam tot mai tare in deznadejde si in durere. Si atunci ce este de facut? Admitem ca avem o problema careia nu ii gasim nici o rezolvare si ne gandim totusi sa vizitam un psiholog. Intervine insa marea intrebare:` sunt nebun? ` si evident imediat intervine si rusinea: `ce vor spune cei apropiati, dar daca nu le spun, si daca afla cumva? `Acest cliseu, conform caruia vizita la psiholog ne eticheteaza drept nebuni, parea ca incepe sa dispara incet- incet din societatea noastra insa constat ca numarul celor rusinati de cura lor terapeutica este inca mare, si ma refer inclusiv la tineri. Cred totusi ca sub masca rusinii se poate ascunde teama. Pentru unii teama de o apropiere prea mare (apropiere de terapeut),pentru altii teama de constientizare, de acele lucruri tinute ascunse pe care acum vor trebui sa le infrunte (desi acest lucru se va intampla doar atunci cand vor fi pregatiti – terapeutul nu forteaza, nu preseaza).Teama de a realiza ca de fapt nu suntem atat de puternici pe cat credeam, ca viata noastra poate nu este asa cum ne-o imaginam, ca sentimentele fata de apropiati nu sunt tocmai cele pe care credeam ca le simtim. Tocmai de aceea cred ca aceste momente, in care suntem in conflict cu noi insine sau cu cei din jur si incercam sa dam un sens vietii noastre, ar fi momentele potrivite pentru a apela la psiholog.
