Blog

Calitatea raspunsului persoanei care ingrijeste copilul la afectele acestuia este extrem de importanta in determinarea naturii strategiei de atasament predominanta -de siguranta sau de nesiguranta. Dezvoltarea psihica si neurologica a copilului se sprijina pe responsivitatea armonizata a figurilor de ingrijire. Creierul copilului nu este doar afectat de aceste interactiuni ci dezvoltarea lui are nevoie efectiv de interactiuni creier/creier si apare in contextul unei relatii pozitive. Atunci cand copilul iese din pantecul mamei creierul sau este cel mai putin diferentiat dintre toate organele corpului. Asigurarea dezvoltarii creierului depinde in mare parte de cum `maturizarea programata genetic a sistemului nervos` este modelata de experienta interpersonala. Ceea ce se inregistreaza la nivel mental si corporal ca `experienta` corespunde la nivel neuronal cu modele de activare sau declansare a celulelor cerebrale . Aceste tipare de declansare neuronala stabilesc conexiuni sinaptice in creier, conexiuni care determina natura structurii si functionarii sale. Arhitectura creierului este asociativa –cand stimulii primiti (ex. vocea mamei, o mangaiere) produc activitate in creierul bebelusului , acei neuroni care se declanseaza sincronizat se conecteaza si stabilesc o retea neuronala care asociaza oricare sau toti acesti stimuli materni cu un sentiment de siguranta. In acest mod experienta formeaza circuitele creierului. Creierele tinere sunt construite sa invete de la cele mai batrane si relatiile de atasament reprezinta cadrul in care debuteaza cea mai mare partea a acestei cunoasteri . Astfel, conexiunile relationale devin conexiuni neuronale care influenteaza la randul lor responsivitatea sinelui la experiente noi.

In cazul atasamentului securizant, deci, raspunsurile persoanei care ingrijeste ajuta atat la alinarea distresului copilului cat si la amplificarea emotiilor pozitive. Copilul traieste relatia de atasament ca un context in care afectele pot fi reglate eficient. Asa incat, ceea ce se inregisteraza la nivel intern este un sentiment visceral ca apropierea de altii poate fi o sursa de alinare, confort si placere. De asemenea se inregistreaza sentimentul ca sinele este bun, iubit si acceptat.

Atunci cand semnalele emotionale ale copilului evoca raspunsuri neacordate din partea persoanei de ingrijire, ce descurajeaza cautarea proximitatii sau autonomia, strategia de atasament se va modifica. Absenta conexiunilor relationale despre care vorbeam mai sus poate impiedica dezvoltarea conexiunilor neuronale limitand abilitatea copilului de a-si simti propriile emotii. Copilul va dezvolta o strategie secundara de atasament care reflecta ori o dezactivare ori o hiperactivare a sistemului comportamental de atasament cu scopul de a se adapta anumitor vulnerabilitati ale persoanei de ingrijire.

Cum spuneam, strategiile de atasament sunt adoptate in copilarie. M Ainsworth si colaboratorii au studiat aceste strategii intr-un scenariu de laborator numit `Situatia straina`. Aceasta situatie implica separarea unui copil de ingrijitorul sau separare ce implica trei strategii de comportament, plus o a patra, descoperita mai tarziu de M. Main. 1. Copii siguri se apropie de ingrijitor atunci cand acesta se intoarce, apoi se simt linistiti si se intorc la joaca. 2. Comportamentul evitant este observat la copii care au parut mai putin anxiosi in timpul separarii si care au ripostat cand ingrijitorul s-a intors. Acesti copii nu au aratat o preferinta pentru ingrijitor versus un strain. 3. Comportamentul ambivalent a fost observat la copiii care au manifestat o mare suferinta legata de separare, iar la intoarcerea ingrijitorului au exprimat furie, tensiune si tendinta de a se agata. 4. M Main, la douazeci de ani dupa Situatia straina, descopera un al patrulea grup de copii pe care il numeste dezorganizat. Acesti copii au manifestat raspunsuri bizare la reunirea cu ingrijitorul- au inghetat pe loc, s-au prabusit la podea, au cazut intr-o stare de stupefactie sau de transa,etc. ,deci nu au avut nici o strategie coerenta pentru a face fata experientei legate de separare.

Aceste tipare odata formate pot persista. Insa, daca parintele isi trateaza copilul intr-un mod diferit, tiparul se schimba in consecinta. Mai mult, stabilitatea tiparului nu poate fi atribuita temperamentului innascut al copilului ,cu toate acestea insa, pe masura ce el creste tiparul devine treptat o caracteristica a copilului insusi. Adica el tinde sa il impuna asupra unor noi relatii -cu un partener, cu un profesor sau cu terapeutul. Interactiunea copilului cu persoanele care il ingrijesc conduce la cunoasterea relatiilor interpersonale adica la formarea unui model intern de lucru bazat pe notiunea de cat de accesibil sau inaccesibil este fiecare in ochii figurilor lui de atasament. Bazate pe aceste constatari apar apoi previziunile acelei persoane despre cat de accesibile vor fi, la nevoie, figurile sale de atasament. Aceste modele de lucru interne sunt predispuse, insa, la modificare in urma unor noi experiente (ex. terapia). Deci ele nu doar modeleaza interactiunile ci pot fi modelate de catre acestea.

In consecinta, daca relatia de atasament functioneaza bine, ea este caracterizata de bucurie si de un sentiment de siguranta. Daca relatia este amenintata, apar gelozia, anxietatea si furia. Daca relatia se distruge, apar durerea si depresia. In perioada primilor ani din viata exprimarea emotionala si receptarea acesteia este singurul mijloc de comunicare cu cei din jur. Mai mult, consider ca nu exista comunicari mai importante pe tot parcursul vietii decat cele emotionale. Nici o informatie nu este mai vitala pentru constituirea si reconstituirea modelelor noastre interne de lucru decat informatiile legate de modul in care ne simtim in relatie cu celalalt.

Reflectia inseamna cugetare asupra proceselor care se petrec înăuntrul conștiinței, este întoarcere a conștiinței asupra ei înseși, este capacitatea de a recunoaste doar natura reprezentationala a propriilor credinte si sentimente. Putinta de a reflecta este asociata cu atasamentul securizant si doar in acest context ne putem retrage din realitatea imediata a experientei si putem raspunde din starea mentala care sta la baza acesteia. Acest lucru inseamna ca putem mentaliza. Aceasta pozitie reflexiva este total diferita in cazul atasamentului nesigur- pacientii, in acest caz, tind sa minimalizeze, sa nege sau sa se lase coplesiti de propria experienta. Lipsa mentalizarii, a imposibilitatii de a ne interpreta propria experienta, ne determina sa ramanem prinsi, sa nu putem gandi si gasi solutii pentru a iesi din impas.
Relatiile pozitive de atasament din copilarie ajuta la dezvoltarea acelei prezente interne linistitoare, oferindu-ne experienta de a fi intelesi si apreciati, experienta ce poate fi ulterior internalizata. Ca terapeuti trebuie sa ne cultivam capacitatea de reflectie profunda pentru a putea cultiva aceasta capacitate si la cei care vin la noi pentru ajutor. Psihoterapia vine sa completeze sau sa repare acolo unde exista limite impuse de trecutul nostru. Daca relatiile noastre timpurii au fost problematice, relatia cu terapeutul ne poate oferi alta sansa de a simti si reflecta, dobandind libertatea care rezulta dintr-un atasament securizant.

Mama lui Joey, auzindu-i plansetele de foame, intra in camera. Ii vorbeste cu voce blanda, mangaietoare. Il ridica si-l tine la piept cu bratul stang, in timp ce cu mana dreapta isi descheie nasturii bluzei, vorbind incontinuu cu bebelusul. Apoi il pune la san. Micutul gaseste mamelonul si suge cu pofta. Dupa o vreme incepe sa suga mai calm si sa se uite la chipul mamei.

Deodata, lumea este infasurata intr-o patura, devine mai mica, mai lenta, mai blanda. Patura impinge departe imensele spatii goale. Totul se schimba. Se aprinde o promisiune vaga. Pulsatiile de explozie si colaps sunt imblanzite. Insa sunt inca acolo, inca salbatice, gata oricand sa erupa. Noul ritm se transforma intr-unul usor, fin. Restul lumii se relaxeaza si il urmeaza cuminte. Totul este refacut. O lume diferita se trezeste. Furtuna a trecut. Apar linii si volume curgatoare care contureaza o armonie si fac ca totul sa invie.

 Plansetul de foame al lui Joey functioneaza ca un semnal, aducandu-i mama alaturi. Inainte sa-si desfaca nasturii bluzei si sa-l puna la piept, mama a introdus patru noi elemente in lumea copilului: sunetul, atingerea, miscarea si o noua pozitie. Aceste patru elemente suprapuse creeaza ‘patura’ care incepe sa impinge departe imensele spatii goale. Aceste elemente intra in actiune dupa cum urmeaza:

-Mama lui Joey inta in camera strigandu-l pe nume. Ii vorbeste incontinuu pana cand mamelonul ajunge in gura copilului. Ceea ce spune nu conteaza prea mult, ceea ce conteaza este muzica, nu versurile. Mama foloseste muzica vocii ei ca pe o patura in care infasoara copilul pentru a-l linisti sau cel putin a-l tine in frau pana cand incepe sa manance. Initial vorbeste mai repede decat ritmul plansetelor lui Joey , pentru a-l depasi. Apoi incetineste, pentru a-l aduce impreuna cu ea la o stare mai calma. De aceea, pentru Joey, lumea pare sa incetineasca.

-Mama il ridica in brate . Intai il tine vertical, cat se pregateste sa-l hraneasca, apoi il tine orizontal, ca sa suga, in tot acest timp mangaindu-l si atingandu-l usor.  Aceasta actiune schimba dramatic lumea lui Joey . pentru a-l ridica si a-l tine, mama trebuie sa-l atinga. Atingerea este cel de-al doilea element din acea ‘patura’, acel invelis protector.

-Repozitionarea este cel de-al treilea element care modifica lumea lui Joey. Colpilul este ridicat, tinut vertical, intr-o pozitie de imbratisare, cu pieptul lui pe pieptul ei, cu capaul pe umarul ei, cat timp isi pregateste sanul sau biberonul. Mama lui Joey nu stie ca astfel realizeaza simultan doua lucruri- contactul ventral-ventral (imbratisarea) si pozitionarea vertical a copilului. Imbratisarea pare sa fie cel mai linistitor tip de contact fizic uman. Joey va vrea sa fie imbratisat pe parcursul intregii sale vieti, la orice varsta, atunci cand sentimentele ii vor fi ranite, cand se va simti singur, nesigur sau trist. Cea de-a doua actiune, asezarea verticala, este pentru sistemul nervos al unui bebelus ceea ce este schimbarea vitezei pentru o masina. Bebelusul se linisteste fizic dar devine mai alert mental si, daca stresul nu este prea mare, deschide larg ochii si incepe sa priveasca in jur peste umarul mamei.

-Miscarea este cel de-al patrulea element din patura. Pentru a-l repozitiona, mama lui trebuie sa-l miste. Il leagana, il bate usor pe spate, il mangaie. Aceste miscari slabesc forta miscarilor lui de plans.

Joey incepe sa invete ca, atunci cand este stresat, aceste schimbari detereminate de interventia mamei sale reprezinta un semnal de ameliorare. Incepe sa-si formeze astepatri cu privire la lucrurile ce vor urma.

 Jurnalul unui bebelus

Daniel L. Stern

Apararea constituie ansamblul operariilor a caror finalitate este sa reduca sau sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol integritatea si constanta psihica a individului. Umorul cruta persoana aflata in dificultate de afectele dureroase pe care o anumita situatie le antreneaza, si ii permite, gratie glumei, sa evite exprimarea acestor afecte. Privit ca aparare umorul evita consumul de sentimente, surade printre lacrimi, se naste din inabusirea unei emotii. Reusind sa se amuze pe seama unor situatii dureroase, subiectul evita dezvoltarea suferintei. In Cuvantul de duh si relatia sa cu inconstientul Freud expune cateva exemple: doi condamnati la moarte, in ciuda situatiei lor disperate, utilizeaza umorul. Primul, mergand la spanzuratoare intr-o zi de luni spune: ” Iata ca saptamana incepe bine”. Al doilea, aflat in aceeasi situatie cere un fular ca sa nu raceasca. Freud insusi scria, dupa una din cele 33 de operatii de cancer, referindu-se la un os care ameninta sa i se desprinda din maxilar: ” astept ca un caine flamand un os ce mi-a fost promis, numai ca are sa fie unul de-al meu”. Umorul privit ca aparare (aplicat propriei persoane) ne elibereaza de o apasare existentiala, umorul depaseste si domina neplacerea fiind una din dintre cele mai adaptate functionari defensive.

Exista trei aspecte cu implicatii profunde in psihoterapie:
1. Relatiile de atasament co-create reprezinta contextul cheie al dezvoltarii. Asa cum relatia de atasament initiala ii permitea copilului sa se dezvolte, noua relatie cu terapeutul ii permite pacientului sa se schimbe in sensul ca ii asigura o baza de siguranta in care sa simta ce nu ar trebui sa simta si sa cunoasca ce nu i-a fost accesibil pana in acel moment. Aceasta noua relatie are potentialul de a genera tipare noi de reglare afectiva si noi tipare de atasament.
2. Experienta preverbala formeaza sinele aflat in dezvoltare. Terapeutul trebuie sa se conecteze la exprimarile nonverbale ale pacientului pentru care acesta inca nu are cuvinte. Exista experiente disociate pe care pacientul nu poate sau nu vrea sa le verbalizeze iar, pentru toate acestea, terapeutul trebuie sa gaseasca cai de accesare si in cele din urma de integrare. Cu alte cuvinte ceea ce inainte era prea dureros/rusinos/urat pentru a fi constientizat, acum este numit, impartasit, reinterpretat si acceptat fara a mai fi potential vatamator.
3. Atitudinea sinelui fata de experienta- reprezentarea si reflectia. Pozitia reflexiva, asociata cu atasamentul securizant, se bazeaza pe capacitatea de a recunoaste doar natura reprezentationala a propriilor credinte si sentmente. Astfel ne putem retrage din realitatea imediata a experientei si putem raspunde din starea mentala care sta la baza acesteia. Acest lucru inseamna ca putem mentaliza. Aceasta pozitie reflexiva este total diferita in cazul atasamentului nesigur- pacientii, in acest caz, tind sa minimalizeze, sa nege sau sa se lase coplesiti de propria experienta. Acest lucru inseamna ca nu pot mentaliza. Lipsa mentalizarii, a imposibilitatii de a ne interpreta propria experienta ne determina sa ramanem prinsi, sa nu putem gandi si gasi solutii pentru a iesi din impas.
Relatiile de atasament din copilarie ajuta la dezvoltarea acelei prezente interne linistitoare, oferindu-ne experienta de a fi intelesi si apreciati, experienta ce poate fi ulterior internalizata. Psihoterapia vine sa completeze sau sa repare acolo unde exista limite impuse de trecutul nostru. Daca relatiile noastre timpurii au fost problematice, relatia cu terapeutul ne poate oferi alta sansa de a simti si reflecta avand libertatea care rezulta dintr-un atasament securizant.