Blog

                       Daca ne oprim asupra naturii procesului psihanalitic trebuie sa luam in considerare doua aspecte opuse si aparent ireconciliabile. Primul ar fi cel in care procesul psihanalitic se naste spontan din situatia analitica in care se afla pacientul si terapeutul. Celalalt aspect descrie procesul ca un artificiu nascut din conditiile riguroase in care se desfasoara analiza si la care pacientul trebuie sa se adapteze. Descrise in acest fel, ambele pozitii par extreme si exagerate. Cand se sustine ca procesul analitic este natural, orice tip de artificiu este negat si se considera ca transferul este un proces spontan (ca noi toti avem o tendinta naturala de a repeta in prezent vechile modele ale trecutului nostru infantil). Este ignorat in acest fel faptul ca orice proces in care intervine mana omului nu este natural. Pe de alta parte, cand se sustine ca procesul analitic este un produs artificial se pleaca de la ideea ca relatia, pe care cadrul analitic o impune terapeutului si pacientului, este excesiv de rigida si ca ii lipseste spontaneitatea, adica procesul analitic isi croieste drum de–a lungul unor cai atat de putin strabatute incat are clar o marca de artificial. Totusi, daca relatia/situatia celor doi in cabinet si-ar urma cursul natural, daca trecutul s-ar repeta fara schimbari, nu ar mai exista nici un proces pe care sa-l putem numi terapeutic. Putem spune, dintr-o pozitie mai putin extrema, ca unii autori sustin ca procesul analitic este NATURAL prin aceea ca el cauta sa puna in miscare cresterea mentala oprita de boala si toata treaba noastra consta in a indeparta obstacolele. Alti autori sustin ca procesul analitic este prin definitie CREATIV si ca analistul participa activ, conduce pe cai noi, deschide drum. Argumentele sunt multe pentru fiecare dintre cele doua pozitii in care ne putem situa la un moment dat. Si, ca in orice tema controversata, ne putem intoarce catre scrierile lui Freud care spunea ca “transferul creeaza o zona intermediara intre boala si viata in care trecerea de la una la cealata devine posibila.“ Toti analistii admit ca analiza este un proces de crestere si totodata o experienta creativa asa incat cred ca esenta procesului psihanalitic consta in indepartarea obstacolelor astfel incat pacientul sa poata merge pe drumul lui. Acest lucru nu inseamna insa ca terapeutul nu este creativ in munca lui, ba dimpotriva, el trebuie sa aiba capacitatea de a-i oferi pacientului instrumentele necesare pentru ca el sa se orienteze singur si sa devina el insusi. Analistul este creativ mai mult prin ceea ce descopera decat prin ceea ce creeaza. Dupa cum spune Loewald, a da nevrozei de transfer un nou sens nu inseamna a inventa un nou sens, cum nici simpla dezvaluirie a unui sens arhaic nu este suficienta pentru pacient. Si atunci, sensul este creeat prin interactiunea dintre pacient si analist, cu noi tensiuni aflate in dinamica care genereaza noi motivatii autonome si sanatoase. Procesul analitic insa, inainte de a creea, trebuie sa recupereze semnificatiile pierdute. (dupa Fundamentele tehnicii psihanalitice H.E)

Pentru a se produce o schimare prin psihanaliza trebuie sa se petreaca ceva mai mult decat pura interpretare in sensul de a face inconstientul constient. In psihoterapia dinamica sunt construite si reorganizate cel putin doua tipuri de reprezentari – una explicita si alta implicita. Cunoasterea explicita este reprezentata simbolic (prin imagini sau cuvinte) dand sens  continutului interpretarilor ce modifica intelegerea pacientului asupra organizarii sale psihice. Cunoasterea implicita opereaza atat in afara atentiei focalizate cat si in afara experientei verbale. Ea se refera la a lua cunostinta despre interactiunea dintre corpul nostru si lumea exterioara dar si la a lua cunostinta despre relatiile intersubiective in care suntem implicati. Atunci cand are loc o schimbare in mediul intersubiectiv ea este produsa de un moment de intalnire intre cei doi participanti. Schimbarea este resimtita, si in consecinta mediul este modificat si actioneaza ca un context efectiv nou in care se vor contura actiunile psihice viitoare, cele trecute suferind un proces de reorganizare. Astfel relatia, in calitate de cunoastere implicita, este modificata. O trasatura majora a modificarii in cunoasterea relationala implicita este aceea ca ea este resimtita ca o schimbare calitativa brusca. Pentru achizitia optima a unor noi capacitati este necesara existenta unui mediu intersubiectiv interactiv in care sa se poata produce o reglare activa si reciproca a starilor proprii si ale altora.  La inceput starile ce necestita reglare sunt foamea, somnul, nivelul de excitare psihica, contactul social. Apoi devine necesara reglarea nivelului de bucurie, a nevoii de atasament si de atribuire de sensuri, iar spre maturitate reglarea devine necesara pentru aproape orice forma de organizare de stare. Aceasta reglare insa nu implica simetrie, fiecare dintre participanti isi aduce istoria sa in masura in care si-a format scheme adaptative proprii. Revenind la momentul de intalnire, el are un grad inalt de specificitate si, cum spuneam, fiecare partener contribuie activ cu ceva unic din el insusi la construirea lui. In acel moment cei doi se intalnesc dincolo de rolurile lor terapeutice obisnuite la fel cum si actiunile care construiesc momentul de intalnire nu sunt tehnice, de rutina. Schimbarea se petrece deci in relatia implicita, la momentele de intalnire, prin modificarea modalitatilor de a fi impreuna cu cineva si nu prin crectarea esuarilor empatice din trecut. Crearea a ceva nou in relatie modifica mediul intersubiectiv. Am putea spune ca experienta dureroasa trecuta este pusa intr-un nou context in prezent si se poate opera asupra ei din interiorul unei atitudini mentale diferite, fapt ce duce la experiente si comportamente noi.

Legea Rezonantei

Tu insuti creezi aparentele dimprejur. Primesti intocmai ce ti se cuvine. Cine sa primeasca laudele, cine vina daca nu chiar tu? Cine sa poata schimba totul daca nu chiar tu? Singura datorie pe care o ai este sa-ti fii loial tie insuti. Nu existi pentru a impresiona lumea, existi pentru a fi fericit. Afla-ti punctul forte si vei deveni un centru de forta care pune in miscare timpul tau. Tu esti cel care alegi, destinul tau este in mainile tale. Asa incat, cand traiesti cu maxima intensitate nu mai conteaza deznodamantul jocului, orice s-ar intampla este bine.

Psihoterapia este o experienta complexa si de multe ori invaluita in mister pentru cineva care abia a pasit in cabinet. Interesul de inceput al pacientului se refera in general la durata terapiei, la cum se procedeaza si la modalitatea de a scapa de simptome. Totusi intalnim la anumiti pacienti, la un moment dat pe parcursul terapiei, o reactie neasteptata, un tip de rezistenta la vindecare dificil de depasit. Atunci cand ne asteptam ca progresul analizei sa aduca o ameliorare a simptomelor, ele infloresc ca si cand acesti pacienti prefera suferinta in detrimentul vindecarii. Pare ca aceste persoane nu suporta lauda si aprecierile si reactioneaza pe dos la progresele terapiei. Orice solutie, care ar trebui sa aiba (si care in cazul altoa are) drept consecinta o imbunatatire a simptomelor, determina in cazul lor o intensificare momentana a suferintei. Ei prezinta asa-numita reactie terapeutica negativa.

In studiul acesteia Freud s-a lasat condus de modelul conflictual intrapsihic de concepere a rezistentei supraeului. El a conchis existenta unui sentiment inconstient de vina “care isi gaseste satisfacerea in boala si care nu doreste sa renunte la pedeapsa suferintei”. Freud desemneaza tendinta masochista inconstienta din pulsiunea de agresiune si distrugere ca motiv al reactiei terapeutice negative.

Dupa Freud multi analisti s-au intrebat de ce tocmai consolidarea relatiei pacient analist poate duce la sentimentul de vina si au descoperit ca nu acesta este determinant pentru reactia negativa ci dorintele de placere si cele agresive care, in momentul intensificarii transferului si al regasirii obiectului deci al apropierii de analist, trec in prim plan si vor sa patrunda in traire. Cercetarea sentimentelor inconstiente de vina ne conduce dincolo de rivalitatea oedipala. Rezistenta supraeului este doar varful unei piramide adanc ancorate in lumea inconstienta a dorintelor. Dezvoltarea infantila duce in mod necesar la iesirea din simbioza, copilul cautand noi experiente cu curiozitate si placere. In regresia terapeutica reapropierea de dorintele de contopire intensifica si tendintele de delimitare.

Insa reactia terapeutica negativa este si raspunsul la un obiect resimtit ca patogen in cazul caracterelor masochiste. Acesti pacienti au trebuit sa se supuna in copilarie unei figuri parentale de care s -au simtit nedoriti/ dispretuiti. Pentru a se proteja fata de consecintele acestei perceptii copilul ii idealizeaza pe parinti. Daca aceasta relatie este retraita in transfer, cum spuneam mai sus,  pacientul trebuie sa raspunda cu o reactie negativa la interpretarile analistului. El pare astfel ca intoarce foaia preluand pozitia parintelui dispretuitor si il plaseaza pe analist in pozitia copilului tratat nedrept creandu-se, dupa Parkin, o ‘incatusare masochista’ intre subiect si obiect cu scopul gasirii unei noi rezolvari.

In cabinet se intalnesc doua personalitati distincte, insa, dupa un timp, din aceste doua ingrediente se naste un al trei –lea intersubiectiv. Relatia terapeutica este una buna atunci cand este suficient de puternica incat sa permita aparitia conflictelor si sa sustina procesul de rezolvare a lor. Ea se construieste prin acordari si disocieri frecvente asa incat, daca este recunoscuta si abordata adecvat de catre terapeut, reactia negativa este doar o etapa pe drumul catre vindecare.