Indicatori ai finalului de analiza

Publicat pe 17 mai 2017 cu 0 Comentarii

 

            Unul dintre aspectele importante in decursul procesului terapeutic este cum diagnosticam finalul de analiza. Freud spunea ca scopul terapeutic al psihanalizei este acela de a face inconstientul constient: “acolo unde a fost Sinele va trebui sa stea Eul” in sensul evolutiei de la procesele primare la cele secundare. Ferenczi spunea ca pacientul trebuie sa abandoneze fanteziile si minciuna in favoarea realitatii. Lacan sustine trecerea de la ordinul imaginar la cel simbolic iar Klein pretindea ca o analiza se incheie atunci cand angoasa paranoida si depresiva a primului an de viata a fost elaborata. Avand toate acestea in vedere, cautam totusi indicii clinice concrete, care apar spontan, si care ne indica faptul ca pacientul este pregatit sa se desprinda de analist.
            Un prim indiciu ar fi acela ca SIMPTOMELE cu care pacientul a venit s-au modificat. Daca acest indiciu lipseste nu are rost sa ne  gandim la ceilalti factori. Nu pretindem pe de alta parte ca simptomele sa fie complet eradicate, pentru ca intr-o situatie de urgenta a angoasei simptomul poate reaparea. Ceea ce tinteste analiza este sa modifice prezenta continua a simptomelor si sa reduca incapacitarea si suferinta pe care acestea le presupun.
           Un alt indiciu este NORMALIZAREA vietii sexuale si anume atingerea primatului genitalitatii. Acest lucru presupune ca pacientul sa se poata bucura de viata sa sexuala iar fanteziile si visele care o insotesc sa dezvaluie o dorinta liber exprimata, intotdeauna preocupandu-se si de placerea celuilalt.
           RELATIILE FAMILIALE trebuie sa fie si ele modificate fata de momentul inceperii analizei si acesta este un indiciu care, ca si precedentul, valoreaza mai mult daca rezulta din materialul analitic decat daca este afirmat in mod direct de catre pacient. Indicatorii sunt valizi in special atunci cand nu sunt declarati si cand afirmatiile nu sunt facute pentru a obtine aprobare. De multe ori pacientul declara relatii conflictuale cu unul sau mai multi membrii ai familiei, relatii care, odata ce intervine intelegerea si acceptarea propriilor actiuni si ale celorlalti, se pot imbunatati considerabil.
           Si in ceea ce priveste RELATIILE SOCIALE datele indirecte sunt mai interesante. Daca o persoana are un nivel de conflictualitate greu de gestionat fata de mediul sau social inseamna ca inca nu a ajuns la nivelul la care sa poata gasi solutii de rezolvare a acelor conflicte sau ca inca nu poate gasi un alt mediu mai putin conflictual. Uneori, ca rezultat al analizei, ne putem pierde prietenii sau putem castiga altii care sunt mai in armonie cu schimbarile noastre interne. La final de analiza pacientul trebuie sa fie confortabil in mediul sau social sau cel putin sa poata gestiona cu mult mai putina anxietate diversele conflicte.
           DIMINUAREA ANXIETATII si a vinovatiei sunt indicatori importanti iar scopul,evident, nu este ca acestea sa fie complet absente ci sa poata fi constientizate si gestionate. Este bine sa fim anxiosi ca semnal de alarma asupra unui pericol, este rau insa sa negam, sa proiectam si sa punem angoasa in act. Acelasi lucru este valabil si pentru sentimentele de vinovatie daca ne permit sa ne observam greselile si sa ne amelioram atitudinea fata de ceilalti.
           INDICATORII LINGVISTICI SI COMPONENTA MUZICALA A LIMBAJULUI sunt alte doua situatii de observat spre finalul analizei. Liberman spune ca o achizitie fundamentala a tratamentului psihanalitic este o anumita plasticitate a Eului- un Eu capabil sa incorporeze calitati sau functii care ii lipseau si sa le atenueze pe cele pe care le are in exces. Schimbarile produse in analiza transpar in comportamentul verbal al pacientului. In acelasi fel, referintele la intonatia si ritmul discursului pot semnala schimbari semnificative. Ne putem da seama de o serie de emotii care exprima posibilitati noi de sublimare ale pacientului si de intelegere adecvata a emotiilor analistului (ale celuilalt).
           Evident pot exista si alti indicatori dupa care ne putem ghida, in functie de pacient, de terpaeut si de lucrul lor impreuna. Ideea este ca acesti indicatori sunt valizi si utili daca sunt corect evaluati. Unul singur nu este niciodata suficient insa daca apar mai multi avem certitudinea ca suntem pe drumul cel bun.

Psiholog Ploiesti

Publicat pe 12 mai 2017 cu 0 Comentarii

Legea Rezonantei

 

Indrumar pentru Mesia

Publicat pe 25 aprilie 2017 cu 0 Comentarii

Tu insuti creezi aparentele dimprejur. Primesti intocmai ce ti se cuvine. Cine sa primeasca laudele, cine vina daca nu chiar tu? Cine sa poata schimba totul daca nu chiar tu? Singura datorie pe care o ai este sa-ti fii loial tie insuti. Nu existi pentru a impresiona lumea, existi pentru a fi fericit. Afla-ti punctul forte si vei deveni un centru de forta care pune in miscare timpul tau. Tu esti cel care alegi, destinul tau este in mainile tale. Asa incat, cand traiesti cu maxima intensitate nu mai conteaza deznodamantul jocului, orice s-ar intampla este bine.

Reactia terapeutica negativa

Publicat pe 31 martie 2017 cu 0 Comentarii

Psihoterapia este o experienta complexa si de multe ori invaluita in mister pentru cineva care abia a pasit in cabinet. Interesul de inceput al pacientului se refera in general la durata terapiei, la cum se procedeaza si la modalitatea de a scapa de simptome. Totusi intalnim la anumiti pacienti, la un moment dat pe parcursul terapiei, o reactie neasteptata, un tip de rezistenta la vindecare dificil de depasit. Atunci cand ne asteptam ca progresul analizei sa aduca o ameliorare a simptomelor, ele infloresc ca si cand acesti pacienti prefera suferinta in detrimentul vindecarii. Pare ca aceste persoane nu suporta lauda si aprecierile si reactioneaza pe dos la progresele terapiei. Orice solutie, care ar trebui sa aiba (si care in cazul altoa are) drept consecinta o imbunatatire a simptomelor, determina in cazul lor o intensificare momentana a suferintei. Ei prezinta asa-numita reactie terapeutica negativa.

In studiul acesteia Freud s-a lasat condus de modelul conflictual intrapsihic de concepere a rezistentei supraeului. El a conchis existenta unui sentiment inconstient de vina “care isi gaseste satisfacerea in boala si care nu doreste sa renunte la pedeapsa suferintei”. Freud desemneaza tendinta masochista inconstienta din pulsiunea de agresiune si distrugere ca motiv al reactiei terapeutice negative.

Dupa Freud multi analisti s-au intrebat de ce tocmai consolidarea relatiei pacient analist poate duce la sentimentul de vina si au descoperit ca nu acesta este determinant pentru reactia negativa ci dorintele de placere si cele agresive care, in momentul intensificarii transferului si al regasirii obiectului deci al apropierii de analist, trec in prim plan si vor sa patrunda in traire. Cercetarea sentimentelor inconstiente de vina ne conduce dincolo de rivalitatea oedipala. Rezistenta supraeului este doar varful unei piramide adanc ancorate in lumea inconstienta a dorintelor. Dezvoltarea infantila duce in mod necesar la iesirea din simbioza, copilul cautand noi experiente cu curiozitate si placere. In regresia terapeutica reapropierea de dorintele de contopire intensifica si tendintele de delimitare.

Insa reactia terapeutica negativa este si raspunsul la un obiect resimtit ca patogen in cazul caracterelor masochiste. Acesti pacienti au trebuit sa se supuna in copilarie unei figuri parentale de care s -au simtit nedoriti/ dispretuiti. Pentru a se proteja fata de consecintele acestei perceptii copilul ii idealizeaza pe parinti. Daca aceasta relatie este retraita in transfer, cum spuneam mai sus,  pacientul trebuie sa raspunda cu o reactie negativa la interpretarile analistului. El pare astfel ca intoarce foaia preluand pozitia parintelui dispretuitor si il plaseaza pe analist in pozitia copilului tratat nedrept creandu-se, dupa Parkin, o ‘incatusare masochista’ intre subiect si obiect cu scopul gasirii unei noi rezolvari.

In cabinet se intalnesc doua personalitati distincte, insa, dupa un timp, din aceste doua ingrediente se naste un al trei –lea intersubiectiv. Relatia terapeutica este una buna atunci cand este suficient de puternica incat sa permita aparitia conflictelor si sa sustina procesul de rezolvare a lorEa se construieste prin acordari si disocieri frecvente asa incat, daca este recunoscuta si abordata adecvat de catre terapeut, reactia negativa este doar o etapa pe drumul catre vindecare.

Identificarea cu agresorul

Publicat pe 17 februarie 2017 cu 0 Comentarii
               Incercam in diverse moduri sa ne vindecam sau macar sa atenuam durerea si angoasele survenite in urma traumelor reiterand inconstient scenarii petrecute in trecut. Suntem ineficienti in abordarea problemelor din trecut in relatie cu persoane din prezent printre altele si pentru ca utilizam strategii (aparari) nespecifice. O aparare adaptativa tine cont si de homeostazia psihica si de adaptarea subiectului la lumea inconjuratoare si trebuie sa canalizeze sentimentele nu sa le blocheze. Pe de alta parte trebuie sa distingem o aparare adaptativa de una reusita. Reusita unei aparari trebuie privita doar din punct de vedere al Eului, si nu in functie de lumea exterioara. Si pentru ca  o aparare reusita pe de-a-ntregul restrange mult domeniul constiintei sau cel al competentei Eului si poate falsifica realitatea, A. Freud spune ca ea este intotdeauna periculoasa.
                Identificarea cu agresorul, spre exemplu, este un mecanism prin care psihicul incearca sa combata efectul destructurant al traumei. Subiectul, confruntat cu un pericol extern, se identifica cu agresorul sau fie reluand pe cont propriu agresiunea ca atare, fie imitand fizic sau moral persoana agresorului, fie adoptand anumite simboluri de putere care il caracterizeaza pe agresor (Laplanche si Pontalis). Insa acest mecanism nu este doar o manifestare agresiva, este un raspuns elaborat impotriva angoasei, raspuns ce presupune trei actiuni – a identifica, a se identifica si a proiecta. Avem insa de-a face cu un mecanism specific sau doar cu o forma particulara de identificare? Pentru A. Freud, procesul de identificare reprezinta mai degraba o imbogatire pentru Eu. In cazul identificarii cu agresorul aspectul cel mai pregnant este cel defensiv, deci putem spune ca acest mecanism functioneaza pe baza unei utilizari defensive a identificarii. Spre deosebire de Ferenczi care, in articolul “Confuzie de limba intre adulti si copil” , ajunge la concluzia ca acest mecanism este de fapt o ‘identificare cu culpabilitatea agresorului’ , A. Freud pune accentul mai mult pe agresiune decat pe culpabilitate si propune denumirea de ‘identificare cu agresorul’. Ea aminteste, ca exemplu, de Cartea Junglei a lui Kipling si de strigatul cu rol protector/defensiv al lui Mowgli atunci cand trebuie sa traverseze jungla. El striga: “tu si cu mine suntem de-acelasi sange” si astfel nu i se poate intampla nimic rau. Alt exemplu este cel al unei fetite, care, speriata de fantome, incearca sa ii explice fratiorului mai mic: ” nu trebuie decat sa te joci prefacandu-te ca esti fantoma care ar putea veni”.  Este evident caracterul activ al identificarii cu agresorul- copilul se transforma din amenintat in amenintator si astfel reuseste sa amenajeze situatia pentru a face fata traumei.
                Aceasta activitate defensiva devine insa patologica atunci cand Eul nu o mai utilizeaza doar pentru a negocia ostilitatea manifestata de autoritatea externa ci pentru a crea o confuzie in sentimente aplicand-o nu relatiilor de ostilitate ci relatiilor de iubire. De exemplu, in cazul cazul paranoiei proiectia excesiva a unei dorinte fata de persoana iubita se poate rasturna, devenind ura. In cazul melancoliei, excesul de identificare cu un celalalt pierdut poate face din acesta din urma un agresor fata de care sentimentul de ostilitate inexprimabila va fi interiorizat si intors importiva propriei persoane. In viata de zi cu zi, frecventa antecedentelor de maltratare infantila la parintii care isi maltrateaza ei insisi copiii poate fi evidentiata prin acelasi mecanism. In cazul lor, la compulsia la repetitie inerenta traumatismului, se adauga si defectul fundamental in dobandirea limitelor dintre persoana proprie si celalalt datorat chinurilor indurate in copilarie. Bourguignon ii descrie pe acesti parinti ca fiind ” personalitati narcisice, incapabili de atasament, foarte vulnerabili la critica, ce nu tolereaza frustrarile si au constant nevoie de gratificari. Ei cauta sa isi satisfaca prin copii propriile nevoi, fara a respecta nevoile acestora. Cand copiii ii deceptioneaza ei ajung la pedeapsa corporala, repetand comportamentul propriilor parinti fata de ei. Frustrati precoce in prima copilarie, instabili, acesti parinti nu reusesc sa evite repetarea violentei printr-un probabil mecanism de identificare cu agresorul.”
                  In consecinta, activitatea de aparare ar trebui sa creeze o stare de echilibru intre cerintele exterioare si cele interioare si nu ar trebui sa conduca la aparitia unui simptom. A. Freud afirma ca simptomul nu face decat sa evite ceea ce este mai rau iar aparitia lui este doar un compromis si nu o rezolvare.
(dupa S, Ionescu)

Scopurile tratamentului psihanalitic

Publicat pe 27 ianuarie 2017 cu 0 Comentarii

        Dupa ce ne nastem, si poate chiar inainte, experientele noastre impreuna cu altii ne influenteaza si ne modeleaza, formand patternuri care ne insotesc de-a lungul vietii. Ne nastem dintr-o relatie si numai in relatie cu altii putem supravietui si ne putem dezvolta. Acelasi lucru este valabil si in terapie, cum nu ne putem crea si organiza  singuri la fel nu ne putem nici reorganiza, deci adevarul incepe in doi. Evident, dupa un timp petrecut impreuna in cabinet, analistul paleste ca partener de dialog insa functia internalizata a analistului precum si noile achizitii in urma analizei vor fi preluate in regie proprie. Structura gasirii adevarului obtinuta prin dialog trebuie interiorizata acum si trebuie sa poata fi practicata in continuare.  Asadar, care sunt scopurile tratamentului psihanalitic si ce devenim in urma lui?

Anularea amintirilor ecran - acestea sunt amintiri disparate care s-au imprimat in memorie si care trebuie considerate formatiuni de compromis. Ele pastreaza intr-adevar amintirile conflictuale insa le  reprezinta sub alta forma, inofensiva, adica isi datoreaza valoarea de memorare nu propriului continut ci relatiei acestuia cu un alt continut reprimat. La sfarsitul unei analize de succes, aceste amintiri ecran, reziduuri ale unui trecut conflictual, sunt exprimate prin semnificatia lor reala.

Reluarea procesului de dezvoltare intrerupt – de cele mai multe ori pacientii care cauta tartament analitic nu sufera doar din cauza simptomelor nevrotice ci prezinta si lacune sau prejudicieri timpurii ale dezvoltarii si organizarii Eului, aparute in primii ani de viata. Cand aceste lacune sunt depasite in decursul tratamentului, se reia procesul de dezvoltare intrerupt (evident in diferite grade si nu intotdeauna pe toate liniile de dezvoltare). Relativa dezorganizare a Eului cu care vine pacientul in tratament este inlocuita de reorganizare si apoi de consolidare. Dezvoltarea nu ia sfarsit in adolescenta ci dureaza toata viata.

Dezvoltarea capacitatii de autoanaliza – pe parcursul analizei, pacientul invata sa isi analizeze gandurile, visele, actiunile, asa incat la final poate continua  acest proces de unul singur. Unii psihanalisti au vazut in dezvoltarea capacitatilor autoanalitice cea mai importanta realizare a terapiei psihanalitice. Iata cateva dintre acestea:

-capacitatea de a percepe semnalele unui conflict inconstient (ex: avem o reactie exagerata la exprimarea cuiva, reactie care nu isi are rostul in contextul respectiv).

-putinta de a lasa sa apara fantasmele fara a simti nevoia sa ne aparam, in acest mod avand acces la continuturile preconstiente din memorie.

-capacitatea de a astepta, de a amana dorinta intr-o anumita situatie, pana cand ia nastere o intelegere mai profunda.

-capacitatea de a suporta anxietatea si de a ramane in compania ei un timp in sensul intelegerii diverselor situatii si a gasirii unei rezolvari optime.

-capacitatea de a intelege si dizolva simptomele nevrotice, etc.

Schimbarea proceselor cognitive – cel mai important criteriu pentru o incheiere de succes a unei analize este dezvoltarea gandirii realiste. Reorganizarea psihica produsa in timpul analizei ii da posibilitatea pacientului sa modifice si/sau sa abandoneze distorsiunile timpurii ale realitatii si blocajele in dezvoltare. Acesta dobandeste o capacitate de a intelege aspecte din ce in ce mai complexe ale realitatii ceea ce presupune o dominare din ce in ce mai mare a functionarii procesului secundar si o inlocuire graduala a principiului placerii cu cel al realitatii. In decursul procesului analitic pacientul abandoneaza treptat dorintele infantile irealizabile si dezvolta strategii mai potrivite de rezolvare ale conflictelor in relatie cu dorinte mai realiste.

Asadar, spre finalul unei analize urmarim o diferentiere din ce in ce mai clara a  reprezentantelor de Sine si de obiect si maturizarea si dezvoltarea functiilor Eului, achizitii care determina pacientul sa aiba o perceptie mai adecvata asupra realitatii interne, o identitate de sine mai stabila si o adaptare adecvata la realitatea externa.

 

Obsessive Compulsive Disorder

Publicat pe 22 ianuarie 2017 cu 0 Comentarii

Un psihoterapeut bun – asocierea libera

Publicat pe 9 septembrie 2016 cu 2 Comentarii

În parte extrapolare a metodei scrisului automat popularizata de scriitorul evreu german Ludwig Börne cu un secol înainte, în parte rezultatul propriilor experienţe cu pacientele isterice, această metodă revoluţionară a fost făcută publică în lucrarea Studii despre isterie, pe care Freud a publicat-o împreună cu Breuer în 1895. Freud utilizase deja metoda asocierii libere in autoanaliza la momentul cand a inceput sa isi indrume si pacientii sa faca acelasi lucru impreuna cu el in cabinet stimulandu-i sa gandeasca cu voce tare. In acest mod el a transpus in cuvinte monologul interior al pacientului conferindu-i rol terapeutic. In ce consta tehnica? Pacientul, in sezut sau  întins pe canapea (postura care induce o stare de relaxare mai profunda), verbalizeaza orice îi trece prin minte, asa cum ii vine in minte, fara a cenzura, omite sau a căuta ceva anume, fara a avea ceva pregatit dinnainte. Gandurile sunt lasate sa curga, sa se lege unele de altele pe cat posibil  fara nici o interventie voluntară. Uneori, indeosebi la inceputul terapiei, cererea analistului catre pacient de a asocia liber poate fi resimtita de catre acesta din urma ca avand un caracter intruziv, de impunere. Avem cu totii tendinţa de a ne cenzura gandurile din diverse motive: ceea ce gandim este prea periculos, jenant sau prea placut, etc, iar metoda asociatiilor libere ne cere să facem exact contrariul si sa renunţăm la cenzura ,să vorbim liber despre orice ne trece prin minte. Din acest motiv tendinta initiala poate fi de aparare si in acest caz ne blocam, ne balbaim, nu stim ce sa spunem sau faceem exact inversul a ceea ce ni se cere – rationalizam. Insa pe masura ce avansam in terapie realizam ca ne aflam intr-un cadru sigur, unde ne putem exprima liber fara a fi blamati sau ridiculizati.

De cele mai multe ori pacientii vin in terapie acuzand unul sau mai multe simptome pe care, mai mult ca sigur, au incercat sa le trateze singuri, cu ajutorul prietenilor sau la medic, fara a avea vreun rezultat. In plus, cu cat pacientul este mai temator si mai concentrat pe simptomele sale, cu atat acestea au tendinta de a ‘inflori‘, incapacitand-ul din ce in ce mai mult. Psihicul nostru, prin intermediul simptomelor, ne da de stire ca ceva nu este in regula in functionarea noastra, insa nu ne da si solutia pentru a rezolva problema. Terapeutul intervine in sensul rezolvarii simptomelor prin intelegerea semnificatiei acestora, ajutandu-se de tehnici specifice. Asocierea libera este una dintre acestea. Eliminand cenzura si exprimand liber idei si sentimente putem ajunge la constientizarea unor ansambluri de ganduri pline de sens la care altfel nu am fi avut acces sau am fi ajuns mult mai tarziu. De cele mai multe ori ajungem la sursa durerii, a anxietatii, revin amintiri dureroase care, prin abreactie, duc la dizolvarea simptomului, la o reevaluare a conduitei pacientului si a relaţiilor sale cu sine şi cu lumea.

Rolul atasamentului in dezvoltare

Publicat pe 8 iulie 2016 cu 0 Comentarii

Despre reverie si interpretare

Publicat pe 7 iunie 2016 cu 1 Comentarii

images

Reveria este o experienta care poate lua multe forme de a lungul existentei noastre si in legatura cu preocuparile de zi cu zi. Reveriile se refera la oameni, oameni care lucreaza, care gandesc diverse lucruri, care se indragostesc, care atipesc. Ele sunt despre diferite obiceiuri, despre obisnuinte, despre ciudateniile lumii, intruchipeaza propriile noastre ruminatii, visari, fantezii, senzatii corporale, perceptii efemere, ganduri care ne trec prin minte, etc.

Reveria esta vazuta in psihanaliza ca fiind un produs simultan personal si intersubiectiv. Ca si in cazul altor experiente emotionale pe care le incearca, analistul nu vorbeste pacientului, de cele mai multe ori, direct din interiorul experientei sale ci din interiorul a ceea ce gandeste si simte. De fapt gandurile si senzatiile ce constituie o reverie sunt foarte rar impartasite. A le mentine in constient inseamna a incalca intr-un fel intimitatea pe care ne bazam in mod inconstient si care are rolul de bariera ce separa inauntrul de afara sau personalul de ceea ce facem public. Asa incat, in eforul nostru de a face uz analitic de reverie eu, ca subiect nesupus analizei, devine eu ca obiect analizat.
Paradoxal, oricat de personala i s-ar parea analistului propria sa reverie, este o capcana sa o privim ca fiind creatie a lui personala din moment ce reveria este in acelasi timp o constructie inconstienta, asimetrica, intersubiectiva (Ogden numeste aceasta constructie al trei-lea analitic intersubiectiv). Parafrazandu-l pe Winnicott, nu exista analizand separat de analist dar in acelasi timp, analistul si analizandul sunt indivizi separati, fiecare cu mintea, corpul si istoria sa.
Reveriile analistului sunt mai greu de analizat decat visele oricaruia dintre cei doi pentru ca reveriile sunt greu de incadrat in starea de veghe sau in cea de somn. Incercarea de a interpreta imediat reveriile analistului duce de cele mai multe ori la o interpretare superficiala in care continutul manifest este considerat a fi intersanjabil cu cel latent. Aceasta stare de `a fi in voia sortii` nu poate fi urgentata, grabita, spre a obtine un rezultat imediat. Analistul trebuie sa poata sa incheie sedinta avand senzatia ca analiza este in pauza si sa permita ideea de continuare, mai mult de alunecare catre ceva decat de a ajunge undeva. Simbolizarea fortata este aproape mereu recunoscuta dupa caracterul ei intelectualizat. Deci nu ne grabim sa interpretam reveriile. Insa nici nu trebuie tratate ca `lucruri ce tin de analist` rezultate, de exemplu, din propriile lui conflicte nerezolvate. Pentru ca un eveniment important in viata analistului (cum ar fi boala copilului) poate lua forme diferite la contactul cu fiecare pacient in parte. Impreuna cu un pacient terapeutul poate experimenta senzatii de neajutorare legat de incapacitatea de a alina durerea copilului, impreuna cu alt pacient poate resimti invidie legata de prietenii ai caror copii sunt sanatosi, etc.
Ogden spune ca dezechilibrul emotional generat de reverie este unul din cele mai importante elemente de care dispune analistul pentru a-si da seama ce se intampla la nivel inconstient in relatia analitica. Reveria este un important compas emotional pe care ne putem baza pentru a ne pozitiona in relatia terapeutica. Paradoxal, tumultul emotional asociat reveriei denota, in primul rand daca nu pe de-a intregul, ideea in care persoana din fotoliu nu este deloc analist in acel moment. Si ma refer la esecul lui in acele momente in a fi receptiv, intelegator, atent, etc, parand a fi absorbit de propriile probleme – preocupari excesive narcisice, imaturitate, oboseala, conflicte nerezolvate, etc. De aceea este destul de dificil sa ne pozitionam vis-a-vis de reverii in analiza, ele fiind de multe ori atat de aproape de noi, de ale noastre, incat, cum spune Frost, sunt prea prezente pentru a ni le imagina.