Jurnalul unui bebelus

Publicat pe 18 octombrie 2019 cu 0 Comentarii

imgresMama lui Joey, auzindu-i plansetele de foame, intra in camera. Ii vorbeste cu voce blanda, mangaietoare. Il ridica si-l tine la piept cu bratul stang, in timp ce cu mana dreapta isi descheie nasturii bluzei, vorbind incontinuu cu bebelusul. Apoi il pune la san. Micutul gaseste mamelonul si suge cu pofta. Dupa o vreme incepe sa suga mai calm si sa se uite la chipul mamei.

Deodata, lumea este infasurata intr-o patura, devine mai mica, mai lenta, mai blanda. Patura impinge departe imensele spatii goale. Totul se schimba. Se aprinde o promisiune vaga. Pulsatiile de explozie si colaps sunt imblanzite. Insa sunt inca acolo, inca salbatice, gata oricand sa erupa. Noul ritm se transforma intr-unul usor, fin. Restul lumii se relaxeaza si il urmeaza cuminte. Totul este refacut. O lume diferita se trezeste. Furtuna a trecut. Apar linii si volume curgatoare care contureaza o armonie si fac ca totul sa invie.

 Plansetul de foame al lui Joey functioneaza ca un semnal, aducandu-i mama alaturi. Inainte sa-si desfaca nasturii bluzei si sa-l puna la piept, mama a introdus patru noi elemente in lumea copilului: sunetul, atingerea, miscarea si o noua pozitie. Aceste patru elemente suprapuse creeaza ‘patura’ care incepe sa impinge departe imensele spatii goale. Aceste elemente intra in actiune dupa cum urmeaza:

-Mama lui Joey inta in camera strigandu-l pe nume. Ii vorbeste incontinuu pana cand mamelonul ajunge in gura copilului. Ceea ce spune nu conteaza prea mult, ceea ce conteaza este muzica, nu versurile. Mama foloseste muzica vocii ei ca pe o patura in care infasoara copilul pentru a-l linisti sau cel putin a-l tine in frau pana cand incepe sa manance. Initial vorbeste mai repede decat ritmul plansetelor lui Joey , pentru a-l depasi. Apoi incetineste, pentru a-l aduce impreuna cu ea la o stare mai calma. De aceea, pentru Joey, lumea pare sa incetineasca.

-Mama il ridica in brate . Intai il tine vertical, cat se pregateste sa-l hraneasca, apoi il tine orizontal, ca sa suga, in tot acest timp mangaindu-l si atingandu-l usor.  Aceasta actiune schimba dramatic lumea lui Joey . pentru a-l ridica si a-l tine, mama trebuie sa-l atinga. Atingerea este cel de-al doilea element din acea ‘patura’, acel invelis protector.

-Repozitionarea este cel de-al treilea element care modifica lumea lui Joey. Colpilul este ridicat, tinut vertical, intr-o pozitie de imbratisare, cu pieptul lui pe pieptul ei, cu capaul pe umarul ei, cat timp isi pregateste sanul sau biberonul. Mama lui Joey nu stie ca astfel realizeaza simultan doua lucruri- contactul ventral-ventral (imbratisarea) si pozitionarea vertical a copilului. Imbratisarea pare sa fie cel mai linistitor tip de contact fizic uman. Joey va vrea sa fie imbratisat pe parcursul intregii sale vieti, la orice varsta, atunci cand sentimentele ii vor fi ranite, cand se va simti singur, nesigur sau trist. Cea de-a doua actiune, asezarea verticala, este pentru sistemul nervos al unui bebelus ceea ce este schimbarea vitezei pentru o masina. Bebelusul se linisteste fizic dar devine mai alert mental si, daca stresul nu este prea mare, deschide larg ochii si incepe sa priveasca in jur peste umarul mamei.

-Miscarea este cel de-al patrulea element din patura. Pentru a-l repozitiona, mama lui trebuie sa-l miste. Il leagana, il bate usor pe spate, il mangaie. Aceste miscari slabesc forta miscarilor lui de plans.

Joey incepe sa invete ca, atunci cand este stresat, aceste schimbari detereminate de interventia mamei sale reprezinta un semnal de ameliorare. Incepe sa-si formeze astepatri cu privire la lucrurile ce vor urma.

 Jurnalul unui bebelus

Daniel L. Stern

Mecanisme de aparare- umorul

Publicat pe 18 martie 2019 cu 0 Comentarii

Apararea constituie ansamblul operariilor a caror finalitate este sa reduca sau sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol integritatea si constanta psihica a individului. Umorul cruta persoana aflata in dificultate de afectele dureroase pe care o anumita situatie le antreneaza, si ii permite, gratie glumei, sa evite exprimarea acestor afecte. Privit ca aparare umorul evita consumul de sentimente, surade printre lacrimi, se naste din inabusirea unei emotii. Reusind sa se amuze pe seama unor situatii dureroase, subiectul evita dezvoltarea suferintei. In Cuvantul de duh si relatia sa cu inconstientul Freud expune cateva exemple: doi condamnati la moarte, in ciuda situatiei lor disperate, utilizeaza umorul. Primul, mergand la spanzuratoare intr-o zi de luni spune: ” Iata ca saptamana incepe bine”. Al doilea, aflat in aceeasi situatie cere un fular ca sa nu raceasca. Freud insusi scria, dupa una din cele 33 de operatii de cancer, referindu-se la un os care ameninta sa i se desprinda din maxilar: ” astept ca un caine flamand un os ce mi-a fost promis, numai ca are sa fie unul de-al meu”. Umorul privit ca aparare (aplicat propriei persoane) ne elibereaza de o apasare existentiala, umorul depaseste si domina neplacerea fiind una din dintre cele mai adaptate functionari defensive.

Craciun fericit!

Publicat pe 7 decembrie 2018 cu 0 Comentarii

Schimbarea prin terapie

Publicat pe 20 iulie 2018 cu 0 Comentarii

Exista trei aspecte cu implicatii profunde in psihoterapie:
1. Relatiile de atasament co-create reprezinta contextul cheie al dezvoltarii. Asa cum relatia de atasament initiala ii permitea copilului sa se dezvolte, noua relatie cu terapeutul ii permite pacientului sa se schimbe in sensul ca ii asigura o baza de siguranta in care sa simta ce nu ar trebui sa simta si sa cunoasca ce nu i-a fost accesibil pana in acel moment. Aceasta noua relatie are potentialul de a genera tipare noi de reglare afectiva si noi tipare de atasament.
2. Experienta preverbala formeaza sinele aflat in dezvoltare. Terapeutul trebuie sa se conecteze la exprimarile nonverbale ale pacientului pentru care acesta inca nu are cuvinte. Exista experiente disociate pe care pacientul nu poate sau nu vrea sa le verbalizeze iar, pentru toate acestea, terapeutul trebuie sa gaseasca cai de accesare si in cele din urma de integrare. Cu alte cuvinte ceea ce inainte era prea dureros/rusinos/urat pentru a fi constientizat, acum este numit, impartasit, reinterpretat si acceptat fara a mai fi potential vatamator.
3. Atitudinea sinelui fata de experienta- reprezentarea si reflectia. Pozitia reflexiva, asociata cu atasamentul securizant, se bazeaza pe capacitatea de a recunoaste doar natura reprezentationala a propriilor credinte si sentmente. Astfel ne putem retrage din realitatea imediata a experientei si putem raspunde din starea mentala care sta la baza acesteia. Acest lucru inseamna ca putem mentaliza. Aceasta pozitie reflexiva este total diferita in cazul atasamentului nesigur- pacientii, in acest caz, tind sa minimalizeze, sa nege sau sa se lase coplesiti de propria experienta. Acest lucru inseamna ca nu pot mentaliza. Lipsa mentalizarii, a imposibilitatii de a ne interpreta propria experienta ne determina sa ramanem prinsi, sa nu putem gandi si gasi solutii pentru a iesi din impas.
Relatiile de atasament din copilarie ajuta la dezvoltarea acelei prezente interne linistitoare, oferindu-ne experienta de a fi intelesi si apreciati, experienta ce poate fi ulterior internalizata. Psihoterapia vine sa completeze sau sa repare acolo unde exista limite impuse de trecutul nostru. Daca relatiile noastre timpurii au fost problematice, relatia cu terapeutul ne poate oferi alta sansa de a simti si reflecta avand libertatea care rezulta dintr-un atasament securizant.

Psihanaliza

Publicat pe 8 iunie 2018 cu 0 Comentarii

Despre manifestarile inconstientului

Publicat pe 25 martie 2018 cu 0 Comentarii
 inconstientul    Unul dintre principiile definitorii ale psihanalizei este modelul conceptual al psihicului adica prima topica freudiana- constient, preconstient, inconstient. Freud a recunoscut doua tipuri de continut psihic inconstient- 1) preconstientul, care poate fi transformat usor in material constient prin simpla comutare a atentiei si – 2) inconstientul propriuzis, care este cenzurat fiind inacceptabil si in consecinta refulat, neputand fi adus usor in planul constient.
Freud a demonstrat existenta inconstientului prin cele doua dovezi clinice majore – visele si actele ratate. Analiza viselor arata ca o dorinta din copilarie, inconstienta, este de obicei motivatia care da forta viselor. Travaliul visului deghizeaza dorinta asa incat este necesara analiza pentru a discerne adevarata natura a dorintei. Actele ratate sunt fenomene ca erorile de vorbire, actiuni accidentale, uitarea sau substituirea numelor sau cuvintelor, adica tot ce implica dezvaluirea involuntara a dorintelor sau sentimentelor noastre inconstiente. Visele si actele ratate sunt comunicari simbolice care transmit mesaje din trecutul uitat.
         O alta cale prin care inconstientul se manifesta este comportamentul nonverbal. Anumite moduri de relationare cu celalat, stabilite in copilarie, sunt internalizate si devin mai apoi modele de relationare aplicate automat si inconstient in relatie cu cei din jur. Aceste forme de relationare sunt strans legate de memoria procedurala care se afla in afara ariei memoriei narative, verbale, constiente.
          Pentru a intelege, diferentiem memoria explicita, care este constienta, de cea implicita, care este inconstienta. Memoria explicita poate fi generica, referindu-se la cunoasterea faptelor sau ideilor, sau episodica, referindu-se la memoria incidentelor autobiografice specifice. Memoria implicita se refera la un comportament observabil de care persoana nu este constienta. Un tip de memorie implicita este cea procedurala, care cuprinde cunostinte legate de abilitati (cum ar fi cantatul la pian). De asemenea, relatiile noastre interne de obiect (adica modalitatea in care ne raportam la altii) pot fi memorii procedurale. Subtextul nonverbal aproape intotdeauna poate exprima intelesuri semnificative, ne poate duce la ceea ce este aflat in tacere, atat in experienta pacientului cat si in interactiunile cocreate. De aceea, in cabinet, in timp ce ascultam cuvintele pacientului si ii raspundem cu propriile noastre cuvinte, trebuie sa fim atenti la curentii emotionali si relationali care dau forma schimbului verbal. Ceea ce noi ‘stim’ dar la care nu ne gandim ( sau nu putem sa ne gandim) este ceva despre care nu putem sa vorbim. Aceasta experienta nearticulata este adesea locul unde gasim cea mai puternica parghie pentru schimbarea terapeutica. Directia dialogului verbal este in mare masura determinata de curentii emotionali si relationali din interactiunea terapeutica, acestia modeland experienta pacientului si a terapeutului la fel cum experienta bebelusului si a persoanei care il ingrijeste este data de calitatea comunicarii lor nonverbale. Se pare ca exista o corespondenta mare intre comportamentele nonverbale care marcheaza interactiunile din copilaria mica si cele pe care le observam in interactiunile adultilor. Calitatea acestor interactiuni este cea care deteremina in mare parte impactul relatiilor de atasament asupra dezvoltarii sinelui atat in copilarie cat si in psihoterapie.

Frica de spatii inchise – claustrofobia.

Publicat pe 13 ianuarie 2018 cu 0 Comentarii

Despre natura procesului psihanalitic

Publicat pe 3 decembrie 2017 cu 0 Comentarii

descărcare                       Daca ne oprim asupra naturii procesului psihanalitic trebuie sa luam in considerare doua aspecte opuse si aparent ireconciliabile. Primul ar fi cel in care procesul psihanalitic se naste spontan din situatia analitica in care se afla pacientul si terapeutul. Celalalt aspect descrie procesul ca un artificiu nascut din conditiile riguroase in care se desfasoara analiza si la care pacientul trebuie sa se adapteze. Descrise in acest fel, ambele pozitii par extreme si exagerate. Cand se sustine ca procesul analitic este natural, orice tip de artificiu este negat si se considera ca transferul este un proces spontan (ca noi toti avem o tendinta naturala de a repeta in prezent vechile modele ale trecutului nostru infantil). Este ignorat in acest fel faptul ca orice proces in care intervine mana omului nu este natural. Pe de alta parte, cand se sustine ca procesul analitic este un produs artificial se pleaca de la ideea ca relatia, pe care cadrul analitic o impune terapeutului si pacientului, este excesiv de rigida si ca ii lipseste spontaneitatea, adica procesul analitic isi croieste drum de–a lungul unor cai atat de putin strabatute incat are clar o marca de artificial. Totusi, daca relatia/situatia celor doi in cabinet si-ar urma cursul natural, daca trecutul s-ar repeta fara schimbari, nu ar mai exista nici un proces pe care sa-l putem numi terapeutic. Putem spune, dintr-o pozitie mai putin extrema, ca unii autori sustin ca procesul analitic este NATURAL prin aceea ca el cauta sa puna in miscare cresterea mentala oprita de boala si toata treaba noastra consta in a indeparta obstacolele. Alti autori sustin ca procesul analitic este prin definitie CREATIV si ca analistul participa activ, conduce pe cai noi, deschide drum. Argumentele sunt multe pentru fiecare dintre cele doua pozitii in care ne putem situa la un moment dat. Si, ca in orice tema controversata, ne putem intoarce catre scrierile lui Freud care spunea ca “transferul creeaza o zona intermediara intre boala si viata in care trecerea de la una la cealata devine posibila.“ Toti analistii admit ca analiza este un proces de crestere si totodata o experienta creativa asa incat cred ca esenta procesului psihanalitic consta in indepartarea obstacolelor astfel incat pacientul sa poata merge pe drumul lui. Acest lucru nu inseamna insa ca terapeutul nu este creativ in munca lui, ba dimpotriva, el trebuie sa aiba capacitatea de a-i oferi pacientului instrumentele necesare pentru ca el sa se orienteze singur si sa devina el insusi. Analistul este creativ mai mult prin ceea ce descopera decat prin ceea ce creeaza. Dupa cum spune Loewald, a da nevrozei de transfer un nou sens nu inseamna a inventa un nou sens, cum nici simpla dezvaluirie a unui sens arhaic nu este suficienta pentru pacient. Si atunci, sensul este creeat prin interactiunea dintre pacient si analist, cu noi tensiuni aflate in dinamica care genereaza noi motivatii autonome si sanatoase. Procesul analitic insa, inainte de a creea, trebuie sa recupereze semnificatiile pierdute. (dupa Fundamentele tehnicii psihanalitice H.E)

Why is being scared so fun?

Publicat pe 7 octombrie 2017 cu 0 Comentarii

In cautarea sinelui

Publicat pe 1 august 2017 cu 0 Comentarii