Incercam in diverse moduri sa ne vindecam sau macar sa atenuam durerea si angoasele survenite in urma traumelor reiterand inconstient scenarii petrecute in trecut. Suntem ineficienti in abordarea problemelor din trecut in relatie cu persoane din prezent printre altele si pentru ca utilizam strategii (aparari) nespecifice. O aparare adaptativa tine cont si de homeostazia psihica si de adaptarea subiectului la lumea inconjuratoare si trebuie sa canalizeze sentimentele nu sa le blocheze. Pe de alta parte trebuie sa distingem o aparare adaptativa de una reusita. Reusita unei aparari trebuie privita doar din punct de vedere al Eului, si nu in functie de lumea exterioara. Si pentru ca  o aparare reusita pe de-a-ntregul restrange mult domeniul constiintei sau cel al competentei Eului si poate falsifica realitatea, A. Freud spune ca ea este intotdeauna periculoasa.
                Identificarea cu agresorul, spre exemplu, este un mecanism prin care psihicul incearca sa combata efectul destructurant al traumei. Subiectul, confruntat cu un pericol extern, se identifica cu agresorul sau fie reluand pe cont propriu agresiunea ca atare, fie imitand fizic sau moral persoana agresorului, fie adoptand anumite simboluri de putere care il caracterizeaza pe agresor (Laplanche si Pontalis). Insa acest mecanism nu este doar o manifestare agresiva, este un raspuns elaborat impotriva angoasei, raspuns ce presupune trei actiuni – a identifica, a se identifica si a proiecta. Avem insa de-a face cu un mecanism specific sau doar cu o forma particulara de identificare? Pentru A. Freud, procesul de identificare reprezinta mai degraba o imbogatire pentru Eu. In cazul identificarii cu agresorul aspectul cel mai pregnant este cel defensiv, deci putem spune ca acest mecanism functioneaza pe baza unei utilizari defensive a identificarii. Spre deosebire de Ferenczi care, in articolul “Confuzie de limba intre adulti si copil” , ajunge la concluzia ca acest mecanism este de fapt o ‘identificare cu culpabilitatea agresorului’ , A. Freud pune accentul mai mult pe agresiune decat pe culpabilitate si propune denumirea de ‘identificare cu agresorul’. Ea aminteste, ca exemplu, de Cartea Junglei a lui Kipling si de strigatul cu rol protector/defensiv al lui Mowgli atunci cand trebuie sa traverseze jungla. El striga: “tu si cu mine suntem de-acelasi sange” si astfel nu i se poate intampla nimic rau. Alt exemplu este cel al unei fetite, care, speriata de fantome, incearca sa ii explice fratiorului mai mic: ” nu trebuie decat sa te joci prefacandu-te ca esti fantoma care ar putea veni”.  Este evident caracterul activ al identificarii cu agresorul- copilul se transforma din amenintat in amenintator si astfel reuseste sa amenajeze situatia pentru a face fata traumei.
                Aceasta activitate defensiva devine insa patologica atunci cand Eul nu o mai utilizeaza doar pentru a negocia ostilitatea manifestata de autoritatea externa ci pentru a crea o confuzie in sentimente aplicand-o nu relatiilor de ostilitate ci relatiilor de iubire. De exemplu, in cazul cazul paranoiei proiectia excesiva a unei dorinte fata de persoana iubita se poate rasturna, devenind ura. In cazul melancoliei, excesul de identificare cu un celalalt pierdut poate face din acesta din urma un agresor fata de care sentimentul de ostilitate inexprimabila va fi interiorizat si intors importiva propriei persoane. In viata de zi cu zi, frecventa antecedentelor de maltratare infantila la parintii care isi maltrateaza ei insisi copiii poate fi evidentiata prin acelasi mecanism. In cazul lor, la compulsia la repetitie inerenta traumatismului, se adauga si defectul fundamental in dobandirea limitelor dintre persoana proprie si celalalt datorat chinurilor indurate in copilarie. Bourguignon ii descrie pe acesti parinti ca fiind ” personalitati narcisice, incapabili de atasament, foarte vulnerabili la critica, ce nu tolereaza frustrarile si au constant nevoie de gratificari. Ei cauta sa isi satisfaca prin copii propriile nevoi, fara a respecta nevoile acestora. Cand copiii ii deceptioneaza ei ajung la pedeapsa corporala, repetand comportamentul propriilor parinti fata de ei. Frustrati precoce in prima copilarie, instabili, acesti parinti nu reusesc sa evite repetarea violentei printr-un probabil mecanism de identificare cu agresorul.”
                  In consecinta, activitatea de aparare ar trebui sa creeze o stare de echilibru intre cerintele exterioare si cele interioare si nu ar trebui sa conduca la aparitia unui simptom. A. Freud afirma ca simptomul nu face decat sa evite ceea ce este mai rau iar aparitia lui este doar un compromis si nu o rezolvare.
(dupa S, Ionescu)

Lasa un Raspuns